Am pățit o chestie, pe care nu mi-o pot scoate din cap așa de ușor.
Adică am auzit o persoană (mai tânără ca mine, poate și de aia, că nu a prins vremurile alea, le știe doar din auzite; și din auzite toate sunt mai poleite cu monoglutamat), care a zis așa:
”Mai bine cu rușii decât cu americanii”.
Prin americani înțelegând, desigur, occidentul.
Și vin și vă întreb, având în vedere că io m-am blocat când am auzit așa ceva (în sensul că m-am autoblocat, căci altfel declanșam jihadul democratic asupra ei…):
Ce argumente aș putea să îi dau eu că ceea ce zice este oribil?
Aș folosi un termen mult mai dur de atât, dar îmi dau seama că așa cum respectiva persoană crede cu tărie că ne este mai bine cu rușii, așa cred și cu cu tărie că este oribil ca cineva să creadă așa ceva.
Deci, argumente?
Dar politicoase, nu cum aș fi eu tentat să vorbesc cu cineva care ar vrea să stea sub ceea ce eu aș denumi deloc diplomatic cancerul ultimilor 100 de ani pentru partea asta a Europei, din care facem noi parte (că de aia mă doare…).
Bun, revenind la ce am zis în titlu despre ghiolbanul democratic versus ghiolbanul comunist.
Avem două direcții de discuție aici: dacă ghiolbanul este un cetățean și daca ghiolbanul este un reprezentant al statului.
Căci diferențe sunt fundamentale între cele două regimuri socio-politice, după cum vom vedea mai jos.
Ghiolbanul în democrație
A fi cetățean ghiolban în democracție înseamnă să nu respecți nici legile, dar nici regulile de bun simț.
Exemplu: ghiolban ești când atunci mucul de țigară din mașină, spre exemplu. Care înseamnă și încălcarea legii, dar și încălcarea bunul simț. V-ați prins, cred, ce înțeleg eu prin ghiolban.
Ce este cel mai nașpa lucru care ni se poate întâmplă, nouă, celorlalți, din partea unui ghiolban cetățean democractic?
Să ne enervăm, să ne deranjeze și, extrema extremelor, să intrăm într-un conflict, uneori chiar fizic (deși de nedorit, dar oameni suntem, știți cum zic…) cu specimenul în cauză.
Dar mai mult de atât nu avem cum să pătimim din cauza ghiolbanului cetățean democractic.
Când ghiolbanul este reprezentant al statului democratic, indiferent ce instituție, organism sau structură reprezintă, lucrurile se schimbă puțintel.
În sensul că cel mai rău lucru pe care putem noi, ceilalți, să îl pățim din cauza lui este să ne lovească în cap cu legea pe nedrept (dar aici avem plângerea către șeful lui sau un proces în instanță), să ne facă tot felul de șicane, adică să uzeze de privilegiile funcției sale ca să ne facă zile fripte.
Dar mai mult de atât nu avem cum să pătimim din cauza ghiobanului reprezentat al statului democratic
Ghiolbanul în comunism
A fi ghiolban cetățean în comunism înseamnă foarte puține lucruri. Pentru că, spre deosebire de democrație, ghiolbănismul are o raza scurtă de acțiune, de desfășurare.
Pentru că sistemul de oprimare specific unui regim comunist acționează și aici, pe filieră ghiolbanistică, limitând drastic modalitățile de desfășurare ale pitencantropului.
Dar a fi ghiolban în comunism înseamnă inclusiv că arunci țigara pe jos (deși mai cu frică, să nu te vadă sectoristul…). Bine, cu condiția să ai țigări. Bine, cu condiția să ai bani să cumperi țigări. Bine, cu condiția să existe magazine din care să poți să poți cumpăra cât de cât ceva, inclusiv țigări.
Mai mult de cazuri punctuale și limitate ca arie de ”desfacere”, un ghiolban cetățean într-un stat comunist nu are cum să ne afecteze mai tare pe noi, ceilalți.
Când ghiolbanul este reprezentant al unui stat comunist, ai bine, aici lucrurile se schimbă radical. Teribil, chiar.
Hai să mergem în limita extremă: un ghiolban reprezentant al statului coumist poate să îți pună viața în pericol. La propriu.
Doar pentru că așa vrea el. Pentru că poate. Pentru să statul îl lasă să facă asta. Și, uneori, îl și încurajează.
Să ne uităm un pic în istoria noastră: de câți ghiolbani reprezentanți ai statului comunist a fost nevoie ca să ne arunce îm mocirla Europei pentru mai mult de jumătate de secol?
De foarte puțini. Acesta este răspunsul: de foarte puțini. Din păcate.
Mai bine un ghiolban democratic decât unul comunist?
Acum imaginați-vă că în fiecare exemplu de mai sus, din cele 4 situații (2 ghiolbani în democrație și 2 ghiolbani în comunism) vorbim despre aceeași persoană. Ipotetică. Deși, dacă scormonim un pic în arhive, s-ar putea să descoperim că a fost realitate…
Să îi zice Gogu. Așa îl cheamă pe personajul nostru comun, protagonist al fiecăreia din cele patru situații de mai sus.
Și acum gândiți-vă în care din situațiile de mai sus poate face Gogu cel mai mult rău? Ghiolban fiind.
Și aveți răspunsul. Da, e mai bine cu un ghiolban democratic decât cu unul comunist. Oricând. Oriunde.
6 thoughts on “Un ghiolban democratic este mai bun decât un ghiolban comunist”
Incerc sa fiu Gica-Contra, sa fiu avocatul diavolului (de dragul argumentatiei) si sa pun intrebare: care dintre cele 2 sisteme, democratic ori comunist, a generat mai multi ghiolbani? Cei care sunt nostalgici dupa un sistem gandesc si in acesti termeni: pe vremuri erau cativa imbogatiti, cativa mari si tari, acum sunt o gramada, nu mai avem loc de ei.
Cat despre rusi si americani, tot ca avocat al diavolului, hai sa luam ce au lasat ei culturii mondiale, care este, din punct de vedere cultural, superioara?
Nu, nu sunt nici comunist, nici nostalgic, nici „cu rusii”.
Răspunsul meu este unul categoric: democrația generează ghiolbani mult mai mult, incomparabil mai mult decât comunismul. Am și zic în text, cumva: ”A fi ghiolban cetățean în comunism înseamnă foarte puține lucruri. Pentru că, spre deosebire de democrație, ghiolbănismul are o raza scurtă de acțiune, de desfășurare”. Doar că discuția așa cum am vrut-o eu este despre limita de jos la care poate merge ghiolbănismul în oricare din situațiile ipotetice descrise. Iar aici comunismul rupe tot. Ghiolbănistic orbind, desigur :)
Îmi permit și eu o părere-nedumerire, nu la adresa articolului, ci în legătură cu argumentele astea legate de cultură. Citesc sau aud tot mai multe voci care favorizează comunismul pe motiv că ne-ar fi lăsat o moștenire culturală mai bogată sau prețioasă – ce înseamnă aici cultură? Despre ce ”produse” culturale ar fi vorba, atât de wow, generate de comunism? Sau e strict legat de faptul că oamenii citeau mai multe cărți, mergeau mai des la teatru sau concerte de muzică simfonică? (asta și pentru că acum 30-40-50 ani cam astea erau metodele de relaxare și distracție). E vorba de cultură reală sau de raportările alea de bine, stil ”economia României duduie” ?
Nu am prins ”vremurile alea”, sunt din generația mai tânără, dar istoricul familiei m-a învățat să spun ”Nu” comunismului – sau acelui sistem care te lasă fără casă, fără munca de-o viață, animalele din bătătură, care te obligă să muncești la canal, doar pentru că ai studii și trebuie să guști din batjocura celor care execută ordine fără comentarii, care refuză dreptul copiilor la studii superioare pentru că bunicii lor sau cine știe ce alte rude or fi fost cândva considerați chiaburi sau evrei sau țigani.
În primul rând, felicitări familiei tale, ți-a transmis moștenirea care trebuie :) Pentru mine este pur și simplu aiuritoare faza cu respectiva cultură. Care mai mult a îndobitocit, per total, decât a culturalizat. Vorbim despre cultura pogorâtă asupra noastră de regimul comunist, nu de rezistența prin cultură, o formă extraordinar de frumoasă, care a mai curățat din imaginea poporului nostru, cam dormind în pat cu dușmanul :)
Un foarte mic exemplu de ghiolbani comunisti :
https://adevarul.ro/locale/hunedoara/atrocitatile-celor-mai-temuti-tortionari-regimului-comunist-un-tanar-fost-rastignit-zidul-celulei-ucis-bataie-1_5afae6bcdf52022f75020322/index.html
Oricat de corupta este justitia ,,democratica”, nu mai ,,genereaza” astfel de oameni. Exact cum spuneati, erau mai putini, dar mult mai bestiali (la propriu) daca erau asmutiti si incurajati de ,,statul” comunist
Of, câte tragedii din perioada comunistă… Chair zilele trecute am citit cartea Luciei Hossu-Longin despre prelații catolici și greco-catolici uciși în închisorile comuniste… Absolut de acord cu ce zici, oricât de rea ar fi democrația, este ceva minunat față de mizeria de comunism.