Unele cărți nu pot fi înțelese dacă nu le pui în contextul lor istoric. Par egzamplă, ”Ironia istoriei americane” de Reinhold Niebuhr. Apărută în 1952. Adică înainte de moartea lui Stalin (martie 1953). Sau de revoluția maghiară (1956). Zic doar de aceste două evenimente pentru că ele au fost cruciale în ceea ce privește percepția Occidentului asupra comunismului.

În primul caz, odată Stalin plecat la loc de verdeață, discuțiile despre crimele sale au arătat o altă față, mai cu coșuri și cu urme de briceag marxist, a comunismului. În al doilea caz, faptul că rușii au călcat cu cizma lor împuțită gâtul înflăcărat al maghiarilor, i-a făcut pe mulți susținători din Occident să-și reconfigureze dur traseul pe linie de ”dar vai, dar comunismul este viitorul din părți”.

Niebuhr a scris cartea înainte ca toate acestea să se întâmple. La început de anii 50, rușii și americanii erau în conflict mai deschis decât ultrașii steliști cu cei dinamovști la intrarea la metrou la Ștefan cel Mare. A scris această carte foarte bună înainte de a ști ce urmează să se îmtâmplă (furculition, captain Obvious!). Altfel spus, față de mulți deștepți auto-făcuți care ei știau clar că așa o să se întâmple dar ziceau asta aprioric, după ce fapta s-a consumat, Niebuhr a dat dovadă de o clarviziune impresionantă.

În esență, autorul încearcă să explice că, din punct de vedere istoric, între un deșănțat voluntarism (concepția că totul se întâmplă numai dacă cineva decide să facă ceva) și un atroce determinism (degeaba te agiți, ce ți se întâmplă este cauzat de ceva din afara puterii tale), adevărul este pe undeva pe la mijloc. Și de multe ori reușește să ne convingă. Dar nu până la capăt.

Căci, nu-i așa, ca orice autor american care se respectă, de multe ori el cade victimă propriilor verdicte. Alea de le citez mai jos. Adică o arde în americănisme clasice și condimentează și cu ziceri protestante, ștampilate ca adevăruri absolute.
Dar, orișicât, este o carte foarte bună. Mie mi-a plăcut în asemenea hal încât am citit-o cu post-iturile la mine, așa ceva…

Dar hai să tac. Și să dau cuvântul autorului. Adică dau mai jos câteva citate din carte. Pe căprării. Căprăriile îmi aparțin. Că am considerat că ți-ar putea fi mai ușor să înțelegi ce a vrut să spun autorul.

Mai fac o mențiune. Ok, două. Primo: citește rândurile de mai jos și din perspectiva conflictului ruso-ucrainean. Secundo: zicerile lui despre cum funcționează creierii omului social sunt de o irefutabilă actualitate în contextul digital.

Despre oameni și comunitatea din care fac parte

Nimic din ceea ce merită făcut nu poate fi realizat în timpul vieții noastre, de aceea trebuie să ne salvăm prin speranță. Nimic din ceea ce este real sau frumos nu are sens cu adevărat în contextul istoric imediat, prin urmare trebuie să ne salvăm prin credință. Nimic din ceea ce facem, oricât de virtuos, nu poate fi îndeplinit de unul singur, deci suntem salvați prin dragoste. Nicio acțiune virtuoasă nu este atât de virtuoasă din perspectiva prietenului sau a dușmanului precum este în ochii noștri. În consecință, trebuie să fim salvați prin forma supremă a dragostei care este iertarea.

Nu există nicio soluție pură din punct de vedere moral pentru chestiunile morale esențiale ale vieții; dar totodată nu există nicio soluție viabilă care să nu ia în calcul factorii morali.

Fericirea este dorită de toată lumea și probabil că majoritatea oamenilor reușesc să o atingă în anumite clipe. Și poate fi trăită doar în unele momente, pentru că fericirea este un fenomen lăuntric de armonizare frumoasă a trupului, spiritului și societății. Armonia dintre ambițiile și realizările noastre nu este simplu de dobândit, pentru că ambițiile tind să întreacă realizările.

Individul nu este discret, el nu poate să se împlinească în afara comunității, dar în același timp nu poate să o facă în întregime în interiorul acesteia. În măsura în care se împlinește în societate, trebuie să-și domolească ambițiile personale. Trebuie să ”moară” în sinea sa dacă își dorește cu adevărat să trăiască.

Ce înțelege autorul prin ironie

Omul este o creaturi ironică, deoarece uită că nu este doar un creator, ci și o creatură, un produs al istoriei.

Este clar că marile rele din istorie sunt cauzate de pretențiile umane care nu sunt inerente darului libertății, ci sunt rezultatele coruperii acestui dar. Aceste pretenții sunt sursa contrastelor ironice ale puterii care duce la slăbiciune, ale înțelepciunii care dă în nebunie.

Întreaga dramă a istoriei umanității se află sub supravegherea atentă a unui judecător divin care râde de pretențiile oamenilor, fără să fie ostil aspirațiilor acestora. Amuzamentul față de pretenții este judecata divină, care se transformă în milostenie dacă se desăvârșește într-o înlăturare a pretențiilor și într-o impulsionare a oamenilor de a recunoaște cu căință vanitatea propriei imaginații.

Există o ironie în istoria biblică, precum și în poveștile Bibliei. Hristos este crucificat de preoții celei mai pure religii de până atunci și de adepții celei mai juste: dreptul roman. Fanatismul preoților este fanatismul tuturor oamenilor buni care nu știu că nu sunt atât de buni pe cât se cred. Împăcarea cu sine a lui Pilat reprezintă mediocritatea morală a tuturor comunităților, indiferent de cât de drepte ar fi. Ele nu pot distinge între un criminal de rând și Salvatorul nostru, pentru că ambii încalcă legile și obiceiurile care constituie o minimă ordine, prea puțină pentru Salvator și prea multă pentru criminal.

Nu este nicio ironie în faptul că un om vinovat scapă absolut accidental de pedeapsă. Dar este ironic atunci când cei care sunt disprețuiți de semenii lor dobândesc recunoaștere și reabilitare în vreo instanță superioară datorită acelorași trăsături pentru care au fost inițial condamnați sau când naivitatea pruncilor și nerozilor devine sursă de înțelepciune ascunsă înțelepților. Neconcordanța comică se transformă în ironie când unul din elementele de contrast de dovedește a fi sursa celuilalt.

Despre război și colaborarea dintre state

Toate națiunile sunt prinse între un paradox moral de a refuza să meargă la război, dacă nu se demonstrează că interesul național este pus în pericol, și de a continua războiul numai în condițiile în care ceva mai mult decât interesul național este în joc.
Oricărei națiuni, spre deosebire de indivizi, îi lipsește capacitatea de a prefera să moară nobil în loc să supraviețuiască de o manieră îndoielnică din punct de vedere etic.

Comunitatea autentică se întemeiază numai atunci când înțelegerea nevoii reciproce este suplimentată de recunoașterea faptului că un ”altul”, o altă formă de viață sau o altă comunitate unică în felul ei, este limita dincolo de care nu trebuie să treacă ambițiile noastre și pe care viața noastră nu trebuie să o depășească.

Nu putem să ne așteptăm ca până și cele mai înțelepte state să scape de primejdiile mulțumirii de sine morale și spirituale, deoarece statele și-au dat întotdeauna dreptate din punct de vedere constituțional.