Miez de noapte. Pe la vreo 3. Mă trezesc brusc, cu inima bătându-mi cu putere. Cu palmele transpirate și cu răsuflarea grea. Am crezut că fac infarct. Așa mi-a zis mie creierul în momentele alea. M-am calmat cu mare greutate. Bucuros că, totuși, scăpasem. De data asta…, îmi șoptea o voce interioară.

A doua zi am sunat la medicul de familie și i-am zis că vreau să îmi fac teste complete. I-am povestit ce s-a întâmplat, zicându-i, desigur, cred că era să fac infarct. La care doamna doctor mi-a zis sec: a fost atac de panică, nu e nici un infarct.

M-am enervat. Cum adică să am io atac de panică?! Păi, io-s imperial pe linie de creierii capului, doamnă! N-am io probleme de astea, ce-ți veni să mă iei cu așa avioane?!

La care doamna a zâmbit (mă rog, eram la telefon, doar presupun că a zâmbit) și mi-a zis: bine, facem cum vrei tu, te trimit la toate analizele posibile, dar o să vezi că atac de panică a fost.

Și mi-am făcut. Tot ce se putea face pe linie de analize. Analize de sânge și alte umori. Inclusiv ecografie, tomografie și multe alte -grafii. Tot. Mi-a ieșit că eram în parametri cât de cât normali pentru vârsta și pentru stilul meu de viață.

Când m-am dus la doamna doctor să tragem o linie, cum ar veni, s-a uitat la mine și a zis: alte analize mai vrei până să accepți că e de la cap? Am oftat și am acceptat inevitabilul: urma să mă trimită la psiholog.

Și m-am dus. Una din deciziile excelente pentru care le-am luat în viața mea. Pentru că, pe scurt, cele 5 ședințe au fost fantastice pentru revenirea mea. Apropo, între timp am devenit prieten cu psihologul Roxana Purcărea. Motiv pentru care, desigur, am rupt relația profesională, ca să îi zic așa. Dar îi mulțumesc și pe această cale că m-a ajutat teribil în acele momente.

Nu are rost să intrăm in detalii despre cum decurge o sesiune cu terapeutul, dar zic doar atât: este o discuție în care specialistul îți pune niște întrebări pe care ar fi trebuit să ți le fi pus tu singur deja. Dar pe care nu ți le-ai pus pentru că nu ai știut cum, nu ai crezut că sunt importante, nu ai fost în stare să te aduni să îți pui aceste întrebări sau alte 456789 de motive.

Și pleci de la ședința de terapie cu întrebarea aia atârnând cale de 4533 de kilograme de sufletul tău. Și începi să cauți răspunsul. Și te duci prin cotloanele memoriei. Și afli chestii. Și te afli și pe tine. Și această descoperire te ajută enorm.

E greu de povestit ce se întâmplă la astfel de sesiuni. Pentru că fiecare om este un caz special. În sensul că fiecare ticăie într-un anumit fel. Și ce mi s-a întâmplat mie s-ar putea să nu aibă nicio legătură ce ți se întâmplă ție. Dar ce vreau să zic este asta:

Du-te la psiholog. O să te ajute mult mai mult decât crezi.

Povestea s-a întâmplat în urmă cu vreo 4 ani. De atunci sunt foarte sensibil când vine vorba despre orice chestiune legată de ceea ce generic am putea numi sănătate mintală. Am și făcut un podcast pe tema asta. Cu 15 invitați care vorbesc despre cum au reușit să treacă peste anumite probleme de acest gen. Și o să mai fac interviuri, pe măsură ce se mai potolește pârdalnica asta de pandemie.

Pentru a înțelege mai bine de ce este important să mergem la psiholog, uite și părerea unui terapeut. Cu Dan Cârlea, căci el este cel care mi-a trimis textul de mai jos, am și făcut un podcast. Despre psihanaliză. Și de atunci îmi tot dă resurse, îmi zicea părerea lui despre anumite chestiuni. Pe scurt, am ținut legătura.

De altfel, de la el a venit ideea să îmi trimită textul de mai jos. Ceea ce salut cu mare drag :) Căci sper să te ajute ce zice Dan.

Câteva considerații despre funcționarea psihică surprinzătoare a oamenilor

Simțul comun, în absența pregătirii psihologice de specialitate, consideră omul normal, sănătos clinic, ca pe o entitate complet închegată, cu un anumit fel de a fi, adică având o personalitate de un anumit tip, deci cu funcționare predictibilă.

Nu de puține ori, în presă, au apărut comentarii cu privire la actele surprinzătoare ale unor oameni – sinucideri ale unor cadre militare care păreau complet echilibrate, crime ale unor părinți iubitori, șamd., reliefând surprinderea tuturor pentru ce s-a petrecut.

Însă, realitatea este că personalitatea omului nu e nici pe de parte construită astfel, nu este o structură din cărămizi puse bine, de la fundație până la acoperiș, ci mai degrabă o structură în care unele cărămizi sunt parțiale, altele de proastă calitate, crăpate din fabrică, altele sunt bune, dar puse greșit, și mai găsim și locuri libere în structură. 

Tradus, ar însemna că omul are personalitatea formată din mai multe feluri de a fi, uneori chiar foarte contrastante unele cu altele. Pe un continuum de la sănătos (după criteriile clinice pe care nu le dezvoltăm aici) până la patologii grave, găsim funcționări contrastate, stări diferite ale sinelui (disociate), ca și cum în om ar fi…mai mulți oameni, cu felurile lor de a fi.

În partea cea mai gravă, există personalități atât de drastic disociate, încât este vorba de adevărate personalități multiple, care se schimbă, ca și cum s-ar întoarce un comutator – cazuri rare în realitate, pe care le vedem mai degrabă în filmele din categoria triller.  Dar există și oameni perfect sănătoși clinic, înalt funcționali și, nu de puține ori, de valoare în domeniile lor de activitate, care funcționează contrastant, aparent „ipocrit”, dând seama de stările disociate ale sinelui lor.

Astfel, oamenii pot fi adesea în situații de a susține într-un moment ce au contrazis într-un alt moment, fără ca aceasta să fie o ipocrizie în sens corect – adică omul nu este conștient, în același timp, de cele două variante pe care le susține, ci pur și simplu e când conștient de una, când de cealaltă.

Un exemplu obișnuit ar fi o persoană care înfierează hoția, politicienii corupți, hoți, însă fură de la serviciu orice are ocazia.

În cazul în care i se semnalează discrepanța dintre ce spune și ce face, va pretinde că ce face el nu e hoție, ci o firească îndreptare a situației sale financiare problematice, datorate salariului prea mic.  ”E dreptul meu, toți iau, șefii au salarii uriașe, etc”, ar putea suna explicația.  

Stări disociate ale sinelui, în mod obișnuit, mai putem întâlni la persoane absolut normale clinic, atunci când li se adresează o anumită formulă. Spre exemplu, putem întâlni un om prietenos, care suportă multe, dar nu suportă să fie înjurat într-un anumit fel. Să zicem, de mamă. În rest, „duce” orice injurie amicală, la bere, însă când este înjurat de mamă „se întoarce un comutator” în el și devine agresiv. Se schimbă, nu mai „este el”.  De fapt, devine o parte din el cu care restul personalității sale nu este în contact.

La un alt nivel, atingând patologiile de caracter, există cei care își fac o „profesiune de credință” din a susține sau a face ceva, pentru ca, în plan privat, să facă exact pe dos.

Este cazul îngrijitorilor de copii care sunt pedofili, preoților afemeiați, militantelor feministe, care în viața privată din real (sau în fantasmele lor)  au o poziționare sumisivă, șamd.

Deci, putem reține că, de la normal la patologic, omul este format din mai multe feluri de a fi, ca și cum în el s-ar manifesta, pe lângă o porțiune stabilă și închegată a personalității,  „mai mulți oameni și feluri de a gândi”.

Ce face diferența dintre cei sănătoși clinic și ceilalți  este intensitatea cu care se manifestă părțile și cât de drastic sunt separate.

De aceea important este să vedem fiecare caz în parte, fie el din cabinetele de psihoterapie sau din viața cotidiană.