Mă uit de ceva vreme la fotbal american. Dar mă uit la modul serios. Împreună cu câțiva colegi de la Kooperativa 2.0. Unde ne adunăm aproape în fiecare duminică să ne uităm la câte un meci (proiector ca lumea, boxe, #cabaietii).
Uneori la câte o fază din timpul jocului se întâmplă cam așa: jucătorul vine cu atâta viteză înspre linia de margine încât nu mai poate frâna și se îndreaptă vertiginos înspre oamenii aflați după linia cu pricina.
Și aici vine chestiunea cu antrenamentul empatic funcțional. Căci acei oameni înspre care vine jucătorul cu viteză se împart fix în două categorii (pentru ușurința explicației): 1. cei care nu sunt jucători (antrenori, oficiali ai echipei, fotografi, cameramani, sunetiști etc.) 2. jucătorii de pe banca de rezervă.
Și ce diferență mare între cum se feresc de jucătorul care vine în viteză cei din prima categorie față de cei din a doua…
Cei din prima categorie de cele mai multe ori sunt loviți cumva de jucătorul care vine în viteză. Deși încearcă să se ferească. Și o fac la modul de-a dreptul caraghios pentru cineva care se uită la ei de la distanță. Adică sar brusc, se smucesc, dau din mâni și din picioare. Adică dau dovadă de un fel de efervescență care, cred ei, îi poate ajuta să scape de contactul cu jucătorul care vine în viteză. Numai că în cele mai multe cazuri nu reușesc asta. Și, poc, se ciocnesc. În ciuda efortului lor efervescent.
Cei din a doua categorie, adică jucătorii de pe banca de rezervă, reacționează cu totul altfel la jucătorul care vine în viteză înspre ei. În primul rând, nu îi vezi deloc făcând gesturile alea efervescente pe care le fac cei din prima categorie. Ei nu se agită, sunt calmi și încearcă să evite contactul abia cu câteva fracțiuni de secundă înainte ca acesta să se producă. Și și atunci o fac calm, cu gesturi care arată un fel de relaxare eficientă, dacă vrei. Și, de cele mai multe ori, această evitare foarte eficientă a contactului vine cu un alt gest: încercare a de opri jucătorul venit în viteză să meargă mai departe. Ca un fel de amortizare a impulsului său. Un fel de ajutor, jucătorul în viteză putând să se rănească în anumite momente sau să îi rănească pe unii din prima categorie aflați în zonă.
Diferența dintre atitudinile jucătorilor de pe banca de rezervă și cea a celorlalți vine din ceea ce am denumit eu antrenamentul empatic funcțional. Care, în cazul de față, înseamnă, din punctul meu de vedere, două chestiuni.
Antrenamentul propriu-zis
Adică jucătorii au fost expuși de atât de multe ori la un alt jucător care vine în viteză înspre ei încât pentru ei nu pericolul reprezentat de corpul jucătorului care vine direct înspre ei este provocarea. Ci cum să obții maximum de beneficii din această provocare. Adică, dacă ești pe teren în timpul meciului, cum să îl oprești din înaintare să nu câștige teren sau cum să îi smulgi mingea din mâini (dacă ești în apărare) sau cum să te ferești de el ca să câștigi cât mai mult teren și să nu îl lași să îți fure mingea (dacă ești în atac).
Ca să fie eficienți și să își atingă obiectivul, jucătorii se antrenează foarte dur. Ani de zile. Timp în care exersează mii de astfel de faze. Care să îi ajute să își dezvolte atât un soi de automatism, cât și acea absolut necesară relaxare (lipsă de efervescență) care să îi ajute să judece cât mai bine faza și să ia cea mai bună decizie pentru ei.
Antrenamentul este decisiv. Indiferent de calitățile native pe care le are un jucător, dacă nu se antrenează temeinic, degeaba are talentul acela. Și câți jucători senzațional dotați nativ nu s-au pierdut pentru că s-au bazat exclusiv pe talentul lor și au muncit prea puțin la antrenamente… Asta în timp ce jucători muuuuult mai puțin talentați și-au văzut de treabă, au tras tare la antrenamente și au prins lotul. În timp ce ceilalți, ăia doar cu talentul, stau și acum într-o crâșmă și îi bârfesc pe cei din lot pe sistem de ”io eram mai bun ca ei!”. Așa, și? La ce le-a folosit?
Antrenamentul, deci, este de cele mai multe ori cel care îți aduce cu adevărat beneficii. Iar talentul, când există, înflorește și uneori explodează PE BAZA antrenamentului.
Empatia
Când ești jucător, știi că este doar chestiune de timp să fii și tu pus în situația jucătorului care se îndreaptă în viteză către linia de margine. Și și tu ai vrea să nu lovești pe nimeni și să fie alții care să încerce să îți amortizeze cumva impulsul. Căci, la urma urmei, o definiție foarte directă a empatiei este fix asta: să te pui în pielea celuilalt ca să înțelegi prin ce trece.
Iar jucătorii de echipă de nivel înalt sunt printre cele mai empatice persoane. Chiar dacă, uitându-ne strict la competiția dintre ei și cei din echipa adversă, pare că sunt de-a dreptul dușmani. Doar că ”dușmania” dintre ei ține de regulile jocului. Un joc în care o echipă câștigă, iar cealaltă pierde. Un joc în care fiecare jucător încearcă să dea cât mai mult ca echipa sa să câștige.
Însă, atunci când – revenind la faza cu jucătorul care vine în viteză înspre marginea terenului – regulile jocului nu se mai aplică, lucrurile se schimbă. Și empatia – ”îl înțeleg prin ce trece” – își intră în dreptuturi. Căci, dacă îl lasă pe jucătorul aflat în viteză să se lovească de un zid, tocmai pentru că doar s-a ferit de el și nu a încercat să îi oprească înaintarea, la ce îi folosește? La nimic. La fix nimic.
Ba, mai mult, jucătorii adevărați știu că universul are un soi de lege a compensației irefutabile. Care zice, în mare, așa: de fiecare dată când ai un mare noroc și câștigi un meci, asta o să ți se întoarcă în alt meci, când o să ai un mare ghinion și o să îl pierzi. Iar legea asta universală se aplică în cazul marilor jucători și la faza pe care am luat-o ca exemplu. Astfel, de fiecare dată când nu ajută un jucător aflat în viteză să se oprească și el se lovește de un obstacol, universul va avea grija ca și el să ajungă la un moment dat în acea situație.
Și acum înlocuiește terenul de joc cu viața ta. Și înlocuiește-l pe jucătorul care se îndreaptă în viteză către linia de margine (un deadline, o urgență, o provocare etc) cu tine. Iar apoi înlocuiește-i tot cu tine, pe rând, pe unul din cei aflați în prima categorie și în a doua categorie. Și imaginează-ți care ar fi antrenamentul pe care ar fi bine să îl faci ca să reușești, în funcție de ipostaza în care ești pus(ă) să eviți pe viitor cât mai bine tot ce vine în viteză către tine cu gândul să te doboare. Și să te mai gândești la faptul că empatia este absolut necesară în viața noastră de zi cu zi. Doar că, dacă nu o punem să tragă în aceeași direcție cu antrenamentul de mai sus, s-ar putea să îți dea cu virgulă. De multe ori.
Am adunat cele două chestiuni de mai sus – antrenamentul și empatia – într-o singură sintagmă. Pe care am denumit-o antrenamentul empatic funcțional. Și pe care te rog să o comentezi. Și să o analizezi. Așa o să învățăm toți. Și, poate, o să fim mai câștigați decât obișnuita ceartă cu strigături din social media.
Aia zic :)
