Și-a făcut Sandra Bullock operație estetică sau nu?

Dap, atâta mă duce capul meu de – sanchi – cinefil. Căci fix la asta m-am gândit când am văzut-o pe sus-numita în primele cadre ale filmului The Unforgivable. Nu o mai văzusem pe stimabilă de multă vreme. Și m-a surprins tare ciudat (că nu știu cum să îi zic altfel…) botișorul ăla al ei (că nu știu cum să îi zic altfel…).

Filmul mi-a plăcut, în schimb. Bine făcut, bine scris, întâmplare principală – nu dau spoiler – este una de aia de și acuma îmi face părul măciucă de găină (vorba patagonezului ajuns din întâmplare în Poplaca). Adică, bref, un film chiar bun. La care m-am uitat pentru că mi-am propus în anul ăsta să triplez numărul de filme la care mă uit. Adică, față de anul trecut, să ajung la vreo 15-20 de filme văzute. Da, cam ăsta-s io cu filmele. Mă rog, am fost. Cred…

Apropozito de operația estetică (sau nu; e devălmășie mare pe internet pe subiectul ăsta) a tovarășei Bullock, ce vreau să vă zic… Cât de multe sunt lentilele din creierii capului nostru când receptăm câte o operă de artă. Ca să îi zic așa generic.

Gen, ne uităm la rama unui tablou, nu la tabloul în sine. Pentru că aveam și noi o ramă de aia acasă până a vândut tata tabloul ca să aibă bani de băutură. Sau ne pică rău la o piesă de teatru că râde un bou în spatele nostru. Iar asta influențează modul în care percepem piesa. Căci rămânem mai mult cu râsul boului decât cu prestația actoricească.

Bine, asta se aplică la orice receptăm. Dar, zic, mai ales la artă. Ce o mai fi însemnând arta în zilele noastre, în care și NFTurile intră la capitolul artă, par egzamplă.

Uneori – cum a fost cazul de față io cu Sandra – înlăturăm lejer și rapid lentila aia. Și ne concentrăm doar pe obiectul cu pricina – filmul The Unforgiven, în cazul de față.

Alteori – cum este cazul meu cu Dan Bitman și, prin contagiune, Holograf – nu pot să trec deloc peste cât de tare m-a dezamăgit personajul cu alucubrațiile lui. Așa că îmi este îngrozitor de greu spre imposibil să îi (le) mai ascult muzica.

Între aceste două extreme (care o fi bună și care o fi rea numai tu știi, dragă cetitorule…), există o plajă cât China de lentile personale. Care, indiferent de cât de esteți exegeți sau exegeți esteți ne dăm, ne influențează teribil percepția obiectului asupra căruia ne îndreptăm privirea.

Omul nedomesticit din social media

Mai ales în era social media. Când a privi înspre cineva sau ceva înseamnă pentru multă lume a da sentințe irefutabile. În cazul lor, privirea este doar motiv pentru a-și face loc în incinta 2.0 ca să își dea cu părerea.

Lentilele din creierii capului multora din social media nu sunt doar exterioare obiectului înspre care se privește. Ci sunt pe undeva pe lângă inelele lui Saturn. Dintr-o altă galaxie. Ceea ce le scoate, de fapt, din categoria lentilelor decente (sau cum să le zic). Căci o lentilă se presupune a te ajuta să vezi mai bine sau mai filtrat (apropo de filtrele din social media) obiectul la care te uiți. Nu să fie o bărduțică cu care să dai în capul năvlegului.

Spre exemplu, ce mi se întâmplă mie zilele trecute? Sunt făcut tembel de o stimabilă care nu mă cunoaște și pe care nu o cunosc. Pe motiv că am folosit un englezism într-un paragraf dintr-o postare pe interneți. Și doar din această întâmplare stimabile în cauză a tras concluzia că sunt tembel. Atât. Nu a avut nevoie de mai multă documentare sau ceva. Un geniu al analizei, desigur.

Lentila cu care s-a uitat stimabila la obiectul care eram io prin intermediul textului meu fiind în acest caz o predispoziție (i-ar zice unii mai deștepți decât mine). Adică credința sa fermă că oricine folosește englezisme în comunicare este tembel. Nenegociabilă chestiunea.

Din păcate, astfel de lentile nenegociabile devind din ce în ce mai mult valori personale pentru unii. Zic ”valori” pentru că așa sunt definite. Adică liniile ale de forță interioare care te mână în lupta numită viața frumoasă, dar care merită trăită. Și care, din păcate, cu cât sunt mai talibanistice, cu atât mai puțin îți oferă atât de necesara marjă de manevră pentru a cârmi prin ceea ce îndeobște se numește existența ta printre alții.

Există o teorie evoluționistă care explică faptul că suntem specia dominantă de pe planetă prin faptul că omul este un animal care s-a auto-domesticit. Și a făcut asta prin reducerea agresivității reactive. Care este responsabilă pentru reacția agresivă de impuls. Spre deosebire de agresivitatea proactivă, aia premedită; la care am ajuns ca specie genii ale răului, după cum ne arată istoria umanității…

Teoria zice că am avut nevoie de această luare la pilă a agresivității noastre pentru că am descoperit ca specie secretul suprem: colaborarea între indivizi îți aduce mai multă putere decât cel mai puternic individ singur. Ceea ce a dus la nevoia de mai multă toleranță în cadrul tribului. De unde și auto-domesticirea prin reducerea agresivității.

Că o fi cum zice teoria, că nu o fi, este de discutat. De dezbătut. De confruntat idei. Dar, măcar ca poveste, este interesantă teoria asta cu auto-domesticirea. În sensul că, pentru a progresa ca specie, a fost nevoie să fim mai puțin agresivi unii cu alții. Și acum, că am progresat uluitor din multe puncte de vedere, ce facem noi ca specie în epoca social media? Se pare că revenim la lipsa de toleranță. Ceea ce însemnă că ne sălbăticim la loc. Ironie evoluționistă sau incident de parcurs? Cine poate ști…

Revenind la lentilele păcii, vin și te întreb: tu te-ai prins ce lentile personale folosești când te uiți la cineva sau la ceva? Și cât de talibanistice sunt ele?

Aia zic.

PS Dacă Sandra Bullock nu și-a făcut operație estetică și i-a crescut la bătrânețe botișorul ăla, apoi înseamnă că tocmai ce am folosit și eu o lentilă personală în ceea ce o privește.