Deși sună nașpa în română. În engleză e mai bine: patternicity. Și care, pe scurt, înseamnă că ai tendința să vezi tot felul de modele unde nu există. De unde și traducere în română care mie mi se pare un gâtlegăism* definitiv: modelicitate. (termenul și mai științific este apophenia, dar hai să nu ne faultăm singuri limba gândirii)

Știi fața aia de pe Lună? Nu există. Doar ne place nouă (mă rog, unora) să credem că există. Sau cât de adorabil este jocul ăla de se ne închipuim cum arată un nor (io am văzut zilele trecute în niște nimbus vreo 3 dinozauri, un cavaler trac și un halbă de bere). Cât despre Iisus văzut în te miri ce obiecte și suprafețe ce să mai vorbim…

Exemplu meu este ăsta din poză. Mă jucam zilele trecute Civilization (singurul pe care îl joc, încă de când îl rulam de pe 3 dischete). Și brusc realizez – paternicitatizez, de fapt – că o insulă din joc zici că e Moș Crăciun. Și am râs de găselnița minții mele.

Că, în sine, paternicitatea asta nu este ceva rău. Că ne ajută în viață. Uite, pe mine m-a amuzat. Dar cel mai bine ar fi să înțelegem la ce e bună dacă ne imaginăm că nu am dispune de această abilitate. În extremă, n-am mai vedea nici un pattern (mă rog, model). Ceea ce ar fi nașpa. Că n-am putea face tot felul de conexiuni care ne ajută să trăim mai bine noi cu noi în viața noastră.

Problema este când lăsăm tendința asta de paternicitate să o ia razna. Și începem să vedem modele și șiruri logice și epifanii secvențiale în orice. Și oriunde. Moment în care partenicitate nu este altceva decât un ditai vălul referențial pe care ni-l punem singuri pe creierii capului. Și vedem realitatea nu cum este este, ci strâmbă cum este vălul ăsta paternicitatism.

Iar de aici următorul pas este uneori de o dezarmantă simplitate. Egalată doar de tristețea teribilă cu care vine la pachet. Vorbim despre pasul pe care unii dintre noi îl fac. De la identificarea de modele care nu există decât în capul lor la conspirații care nu-s altceva decât constipațiii ontologice.

Cum poți lupta… de fapt, ia stai, să nu o dăm pe mermeleala asta cu lupta. Că prea e totul o luptă zilele astea…

Hai să mergem pe varianta lui cum poți să fii pe fază să nu cazi în mrejele paternicității. Pur și simplu să conștientizezi că există acest pericol. Și, de fiecare dată când te îmbie tentația să vezi tot felul de avioane acolo unde nu există, să îți pui întrebarea dacă e ceva acolo sau vrei tu să fie ceva acolo.

Eu alta variantă nu știu. Poate îmi zici tu, dacă știi, să știm și noi, știi cum zic.

Aia zic.

*Gâtlegău era traducerea pur și verde românească a cravatei, termen din franceză. Traducere recomandată în urmă cu vreo 3 secole de români care își doreau să se bucure de produsele moderne, dar să le boteze românește. Ah, sfântă dihotomie tricoloră…