Am 46 de ani. Merg spre 47. Și am avut perioade de niște ani buni în care m-am mințit singur. În care îmi spuneam (și eram taaaaaare dispus să mă cred singur…) că ”neeeee, nu e așa cum zic alții, io știu mai bine!”. Vreme pierdută aproape integral.

Zic aproape doar pentru că din orice gherlă pe care o dăm, din orice mojicie existențială pe care o săvârșim, tot învățăm ceva. Deci nu e chiar totalmente pierdut timpul acela. Doar că, vezi tu, dacă vorbim în termeni de costuri de oportunitate, am fi putut face ceva mult mai bun pentru viața noastră decât să facem ce am făcut. 

Am avut apoi o perioadă în care m-am îndoit până la punctul de rupere că am și părți bune. Căzusem în prăpastia numită îndoiala de sine și cădeam mereu. Părea că nu mă mai opresc. Era de parcă prăpastia inițială ținea loc doar de intrare într-un șir de prăpăstii legate între ele, din care cădeai fără oprire și fără speranță. Oribilă perioadă…

Dar apoi, brusc, am realizat: problema nu este ce zic ceilalți despre mine, nici ce cred eu despre mine. Ci faptul că nu reușesc să împac ceea ce am fost cu ceea ce aș vrea și aș putea să fiu. Iar victima perfectă din acest război dintre trecutul meu neasumat și viitorul încă nesperat era chiar prezentul. Aflat într-o continuă lașitate. Într-o permanentă trădare a mea de către mine. 

Ți-am zis toate astea pentru că în ultima perioadă am văzut mai mulți amici care trec prin ceea ce am trecut eu în urmă cu niște ani. Și care îmi cereau sfatul pe linie de ”cum ești atât de autentic, de dezinvolt, de parcă ți s-ar rupe de tot?”.

Și le răspundeam: ”am muncit enorm ca să ajung așa, nu s-a întâmplat brusc. Iar începutul este fix acesta: împacă-te tu cu cel care ai fost ca să poți să îți recuperezi prezentul și ca să poți să începi să devii ceea ce ai vrea sau ai putea deveni”.

Ce înseamnă asta? Uite, îți spun ce a însemnat în cazul meu. În primul rând, să fac pace cu tata. Cu care nu m-am înțeles niciodată. Mama era legătura dintre noi. Intermediarul perfect, dacă vrei. Paratrăznetul comun. În care izbeam amândoi fără să realizăm cât de mult rău îi facem. Cât de mult rău ne facem.

Când mama s-a dus (mult prea devreme, era 1998…), a dispărut orice legătură între mine și tata. Am avut ani de zile în care nu am vrut să aud nimic despre el. Nu am vrut să vorbesc cu el. Nici măcar un cuvânt. Nici măcar un amărât de ”la mulți ani” de ziua lui. A fost furia mea în căutare de vină care s-a revărsat asupra lui. Fără ca el să fie chiar atât de vinovat (partea sa de vină e pusă de-o parte…).

Am făcut pace cu el, deci. Deși nu cred că el realizează. Așa e el, n-ai ce să îi faci, e în lumea lui. Dar pentru mine asta a fost o victorie personală extraordinară. Căci m-am împăcat cu ce a fost. Cu ce am fost. Ca să pot să fiu în continuare cam cum aș vrea eu.

Fac această mărturie pentru prima dată la modul public. Pentru că, în primul rând, s-ar putea să te ajute să încerci și tu să vezi câtă binefacere îți aduce să faci pace cu tine, care ai fost. Și cu toți ”dușmanii”, închipuiți sau reali, din trecut. Și, în al doilea rând, pentru că mă ajută și pe mine.

Căci, uneori, acest blog este și un fel de formă de terapie.

Aia zic :)