Când nu acceptăm ce am fost, cum am putea fi împăcați cu ce suntem și cu ce vom fi?

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați. Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise. Contact: cristi@kooperativa.ro

Am 46 de ani. Merg spre 47. Și am avut perioade de niște ani buni în care m-am mințit singur. În care îmi spuneam (și eram taaaaaare dispus să mă cred singur…) că ”neeeee, nu e așa cum zic alții, io știu mai bine!”. Vreme pierdută aproape integral.

Zic aproape doar pentru că din orice gherlă pe care o dăm, din orice mojicie existențială pe care o săvârșim, tot învățăm ceva. Deci nu e chiar totalmente pierdut timpul acela. Doar că, vezi tu, dacă vorbim în termeni de costuri de oportunitate, am fi putut face ceva mult mai bun pentru viața noastră decât să facem ce am făcut. 

Am avut apoi o perioadă în care m-am îndoit până la punctul de rupere că am și părți bune. Căzusem în prăpastia numită îndoiala de sine și cădeam mereu. Părea că nu mă mai opresc. Era de parcă prăpastia inițială ținea loc doar de intrare într-un șir de prăpăstii legate între ele, din care cădeai fără oprire și fără speranță. Oribilă perioadă…

Dar apoi, brusc, am realizat: problema nu este ce zic ceilalți despre mine, nici ce cred eu despre mine. Ci faptul că nu reușesc să împac ceea ce am fost cu ceea ce aș vrea și aș putea să fiu. Iar victima perfectă din acest război dintre trecutul meu neasumat și viitorul încă nesperat era chiar prezentul. Aflat într-o continuă lașitate. Într-o permanentă trădare a mea de către mine. 

Ți-am zis toate astea pentru că în ultima perioadă am văzut mai mulți amici care trec prin ceea ce am trecut eu în urmă cu niște ani. Și care îmi cereau sfatul pe linie de ”cum ești atât de autentic, de dezinvolt, de parcă ți s-ar rupe de tot?”.

Și le răspundeam: ”am muncit enorm ca să ajung așa, nu s-a întâmplat brusc. Iar începutul este fix acesta: împacă-te tu cu cel care ai fost ca să poți să îți recuperezi prezentul și ca să poți să începi să devii ceea ce ai vrea sau ai putea deveni”.

Ce înseamnă asta? Uite, îți spun ce a însemnat în cazul meu. În primul rând, să fac pace cu tata. Cu care nu m-am înțeles niciodată. Mama era legătura dintre noi. Intermediarul perfect, dacă vrei. Paratrăznetul comun. În care izbeam amândoi fără să realizăm cât de mult rău îi facem. Cât de mult rău ne facem.

Când mama s-a dus (mult prea devreme, era 1998…), a dispărut orice legătură între mine și tata. Am avut ani de zile în care nu am vrut să aud nimic despre el. Nu am vrut să vorbesc cu el. Nici măcar un cuvânt. Nici măcar un amărât de ”la mulți ani” de ziua lui. A fost furia mea în căutare de vină care s-a revărsat asupra lui. Fără ca el să fie chiar atât de vinovat (partea sa de vină e pusă de-o parte…).

Am făcut pace cu el, deci. Deși nu cred că el realizează. Așa e el, n-ai ce să îi faci, e în lumea lui. Dar pentru mine asta a fost o victorie personală extraordinară. Căci m-am împăcat cu ce a fost. Cu ce am fost. Ca să pot să fiu în continuare cam cum aș vrea eu.

Fac această mărturie pentru prima dată la modul public. Pentru că, în primul rând, s-ar putea să te ajute să încerci și tu să vezi câtă binefacere îți aduce să faci pace cu tine, care ai fost. Și cu toți ”dușmanii”, închipuiți sau reali, din trecut. Și, în al doilea rând, pentru că mă ajută și pe mine.

Căci, uneori, acest blog este și un fel de formă de terapie.

Aia zic :)

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

4 thoughts on “Când nu acceptăm ce am fost, cum am putea fi împăcați cu ce suntem și cu ce vom fi?”

    1. Și in devenirea mea a fost foarte important sa fac pace cu tata, tată cu care am fost in război până am ieșit pe salariul meu. Am fost in război cu patimile și derapajele lui, dar am realizat ca acestea au fost refugiul lui in fata greutăților vieții. Acum am înțeles, târziu, că oamenii sensibili sunt mai predispuși la a cădea prada viciilor, iar aceasta experiența m-a făcut sa realizez cât pot fi de puternica și mi-a crescut stima de sine… La 60 ani, ai lui, i-am spus pentru prima data ca îl iubesc… Acum e bine, până si el a făcut pace cu el însuși, dar orice ar fi îl accept si iubesc așa cum e.

  1. Off..
    Mamele/soțiile paratrăznet realizează lucrurile astea cu muuult înaintea “beligeranților”.
    Pe ele le doare cel mai rău și nu pot face nimic.
    O “paratrăznetă”, că nu știu cum să-mi zic altfel.

  2. Și chiar și așa, nu ai prins nimic(nu îmi place să folosesc fraza CHIAR NU AI INVATAT CEVA) din ceea ce a însemnat moartea mamei tale? Asta este trist! Nu ți-ai dat seama că mai ai un singur părinte??? Este in regula sa fii egoist, dar nu și în cazul acesta și pacea cu tine nu incepe prin a elimina, ci prin a înțelege. Tatăl tău este inca tatăl tău, prin comportamentul pe care îl scrii tu aici și TU, ești încă un copil. In comentariile de pe LinkedIn cineva a scris că semeni și tu ai răspuns că doar trupește…Eu, nu îmi pot da seama care e ăla.mai bun și cel mai puțin bun :)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)