Copiii noștri ne au mai mult decât îi avem noi pe ei

NOU: precomandă cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și primești și un autograf.

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Părinții sunt o specie aparte. Oameni diverși, cu ocupații diverse, cu diverse moduri de a trăi viața și de a privi lucrurile. Dar, oricât de diferiți ar fi în restul timpului, ca să zic așa, în momentul în care își activează funcția de părinte, se transformă. Uneori la modul uluitor.

De parcă ar avea un buton magic. Ăla pe care scrie ”părinte de serviciu”. Sau ceva. Și care, odată apăsat, înseamnă declanșarea întregului arsenal pe linie de ”copilul meu face așa și pe dincolo”. Căci, odată lansată această părintească artilerie, adrisantul, cel care se află de partea cealaltă a tragerii, este sortit devastării comunicaționale.

”Copilul meu are un talent extraordinar la limbi străine”. Sau ”copilul meu face karate, sanscrita veche, geometrie nucleară și, ca hobby, fizică cuantică” (atâta investește părintele în acel copil, încât parcă vrea să îl vândă la un moment dat sau ceva). Sau ”copilul meu nu are voie la telefon și la tabletă, așa că nu este expus la porcăriile de pe internet (yeah, right, de parcă nu le vede pe telefoanele altora). Sau chiar și uluitorul (pentru oamenii care nu fac parte din specia părinți) ”copilul meu are 12 ani, dar tot cu mine doarme, vreau să îi ofer cât mai multă iubire”. De astea.

Bine, în momentul în care interlocutorul este, la rândul său, părinte, ei bine, chestiunea se schimbă radical. Și strategic. Căci ceea ce cu greu poate fi numit dialog se transformă de fapt într-o pândire a celuilalt în așa fel încât, într-o mică pauză de respirație sau (cine are noroc, are!) dacă îl apucă un scurt acces de tuse sau chiar un fulgerător strănut pe celălalt, înseamnă să prinzi masiv de mânere această oportunitate și să începi tu cu poveștile despre copilul tău. În rafală. Asta până prinde celălalt o portiță și profită să își lanseze arsenalul. Și tot așa. Ca într-un meci. În care miza este să zici cât mai multe, nu să asculți ce zice celălalt.

În fine. Eu despre altceva am vrut eu să scriu, de fapt. Doar că, în calitatea mea de părinte cu trei copii minunați, ce am zis mai sus este una din fazele care mă seacă de energie. Apropo, fac parte din acea minusculă minoritate de părinți, care nu te atacă din prima cu povești despre odrasle. Și nici dintr-a doua. Și nici măcar dintr-a treia. Așa mi se pare normal. Și, mai ales, așa nu mi se pare corect să stresezi lumea cu acea parte din viața ta care nu înseamnă mai nimic pentru celălalt.

Revenim, deci, la ce zic în titlu.

Un părinte zice așa: ”am un copil”. Sau copii, după caz. Verbul posesiv. A avea. A stăpâni, a poseda, a deține. Copiii sunt, în exprimarea noastră de părinți, un bun, o posesiune. Ceea ce, oricât de urât pare că sună această exprimare, nu este departe de adevăr. Dacă înțelegem asta din perspectiva faptului că acea posesiune înseamnă de fapt și o imensă obligație. A deține un bun presupune și a avea grijă de el.

Și poți să zici orice despre imensa majoritate a părinților, dar că nu are grijă de copiii săi, asta chiar nu poți să zici. Mai ales că uneori grija asta devine excesivă. Și, ca tot ce este excesiv în viață, nu e chiar bine. Spre deloc.

Un copil zice așa: ”am părinți”. Sau părinte. după caz. Același verb posesiv. Doar că diferența majoră între verbul copilului și verbul părintelui este una ce ține de această nuanță colosală, dacă îmi permiți expresia și următoare forțare a gramaticii:

Copilul conjugă verbul la prezentul viitor, în vreme ce părintele îl conjugă la prezentul trecut.

Copilul înțelege că are părinți de acum înainte, până într-un viitor incert, la care nici măcar nu se gândește. Părintele știe că are copil din ce în ce mai mult în amintire și până într-un viitor care, pârdalnic, pare că se apropie din ce în ce mai repede, odată cu vârsta.

Că aici am vrut să ajung: dragă părinte, încearcă să îți trăiești viața în așa fel încât viitorul la care copilul tău nici măcar nu se gândește și viitorul pe care tu îl vezi din ce în ce mai apropiat să coincidă cât mai mult cu putință.

Mama a murit în 1998. Ți-o zic nu ca să îți smulg o lacrimă sau ca să te fac să privești cu mai multă simpatie acest text. Ci ca să înțelegi mai bine ce vreau să zic.

Regretele pe care le simt și acum, la 23 de ani de când mama s-a dus, sunt în continuare teribile. Regretul că nu a apucat să îmi vadă copiii. Regretul că nu a apucat să vadă că am o familie minunată, așa cum și-a dorit întotdeauna pentru mine. Și mai ales regretul că știu că și grijile pe care și le făcea pentru mine și eforturile pe care le-a făcut ca să îmi asigure toate condițiile pentru a face școală au contribuit și ele la plecarea ei mult prea repede dintre noi.

Căci asta se întâmplă, dragi părinți, atunci când un părinte pleacă mult prea repede de lângă copilul său. Lasă goluri imense. Prăpăstii teribile. Regrete care taie adânc în sufletul său, cicatrici care nu se vindecă niciodată cu adevărat.

În urmă cu 25 de ani, viitorul meu de copil al mamei mele, care mi se părea ceva firesc și la care nici nu mă gândeam cu adevărat, de fapt, însemna că mama va fi în el, ca o bunică extraordinară pentru copiii mei. Doar vă viitorul mamei, cel pe care îl simțea că se apropie, deși nu ne-a zis niciodată nimic, a fost altul. Unul în care ea a mai existat doar în amintirea noastră.

Aveți grijă de voi, dragi părinți. Ca să puteți avea grijă cât mai mult de copiii voștri. Pentru ca cele două viitoare, al vostru și al copiilor voștri, să coincidă cât mai mult.

Asta îmi doresc cel mai mult pentru voi. Din tot sufletul :)

Eu cu mama, undeva prin 1980…
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

Înainte să pleci

Dacă te abonezi la newsletterul meu, promit să nu-ți dau mai mult de 1 mail pe zi :)