Scurt tratat despre feminism la modul idealist

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

În urmă cu niște ani, urcam scările de la stația de metrou Aviatorilor. Pentru cei care nu știți, sunt cam abrupte și cam multe. Și văd o domnișoară spre doamnă cum se chinuia să le urce cu un geamantanoc.

Mă duc înspre ea. Și îi zic: ”Pot să vă ajut?”. La care ea, aruncându-mi o privire fioroasă, îmi zice: ”Adică, ce, dacă sunt femeie, înseamnă că nu pot să îmi car singură bagajul?”.

Mi-am adus aminte de întâmplarea aseara, când am început să citesc ”Ce vrem noi, femeile” de Isabela Allende. Zic ”am început” pentru că am abandonat-o la jumătate. Căci m-a istovit musteala aia de feminism exacerbat. Io-s de vină, desigur. Pentru că sunt bărbat. Ceea ce validează ce zice stimabila autoare în carte: toți bărbații sunt niște neterminați. De aia am renunțat la carte. Din machism. Firește.

Ce vezi mai sus am scris în urmă cu ceva vreme pe profilul meu de Facebook. Și a declanșat în comentarii ceea ce mă așteptam de la bula mea: și caterincă, dar și păreri feministe, precum și alte întâmplări de genul acesta.

Iar printre el a fost un comentariu al Andrei Buzatu. Realizat cu atâta măiestrie argumentativă încât i-am propus pe loc să îmi scrie un text pentru blogul meu. Plecând de la argumentele din acel comentariu, care mi-ai plăcut atât de mult.

Andra a acceptat, așa că ai mai jos textul ei. Unul foarte bun. Despre care zic doar atât: dacă stimabila din povestea de mai sus ar fi avut atitudinea pe care o are Andra, cel mai probabil că nu aș mai fi avut ce să povestesc. Pentru că acel scurt dialog nu ar mai fi existat.

Andra, ai legătura :)

Feminismul – această ciumă care încearcă să pună gheara pe femeile noastre delicate, diafane, dulci, empatice, evlavioase, atente, harnice și altruiste.

Cumva în mentalul colectiv s-a înfipt bine ideea că feministele sunt niște femei neglijente, mereu furioase și certate cu săpunul care luptă împotriva bărbaților. Vor să-i răstoarne, să-i domine, poate chiar să-i și extermine. A fi o feministă este cel mai rău lucru care se poate întâmpla unei femeie și prin extensie și tuturor bărbaților din viața ei.

De fapt, feminismul nu e o luptă între sexe, feminismul nu luptă împotriva cuiva, ci mai degrabă împotriva a ceva. Luptă împotriva prejudecăților și stereotipurilor de gen și sex, luptă împotriva inegalității, luptă împotriva discriminării, violenței și abuzurilor. Și în același timp luptă pentru egalitatea de șanse, autonomia corpului, integrare socială și multe altele. Și asta nu doar pentru femei, ci și pentru copii, bărbați și comunitatea LGBTQ+.

Păi, dacă toate astea sunt adevărate, de ce se numește feminism și nu umanism? E adevărat că feminismul și umanismul se suprapun în multe puncte. Ba chiar umanismul Renașterii a fost cel care a deschis calea multor idei feministe. Totuși feminismul nuanțează ceva mai mult lucrurile încercând să promoveze perspectiva feminină asupra lucrurilor. Practic încearcă să facă auzită vocea femeilor.

Fain frumos, teoria este mirifică, dar totuși ce vor femeile astea de fapt și de drept? Chiar nu le mai ajunge dreptul de vot, dreptul la proprietate, dreptul de a face ce vor mușchii lor atâta timp cât nu e ceva ilegal?!

Răspunsul scurt e ”nu”.

În teorie avem multe drepturi, dar de la țară la țară lucrurile astea variază. De exemplu, în România femeile au posibilitatea unui concediu de creștere a copilului de până la 2 ani, în timp ce în Statele Unite nu există concediu de creșterea a copilui, ci doar un concediu de maternitate de maxim 3 săptămâni plătit și asta în cazul cel mai bun pentru că în general fiecare femeie trebuie să negocieze fiecare zi de concediu de maternitate la sânge cu compania la care lucrează. Paradoxal, noi suntem țară de lumea a treia, ei dau ora exactă a democrației. Și astfel de exemple de dezechilibre de la țară la țară sunt mii.

De mai bine de 130 de ani de când există oficial mișcarea feministă, femeile vor în esență  3 lucruri mari și late: respect, egalitate de șanse și să fie ascultate (nu, nu înțelese, ASCULTATE). De fapt femeile își doresc aceste lucruri dintotdeauna. Și bărbații. Și copiii. Și orice ființă umană oricum s-ar numi ea.

De ce niște lucruri atât de simple încă polarizează societatea? Eiiii, dragi fete și băieți, asta e o poveste mai veche decât timpul.

Discuția despre gen, feminitate și masculinitate, stereotipuri și prejudecăți este în continuare una foarte inconfortabilă. Este genul de discuție pe care o eviți cu orice preț pentru că suntem obișnuiți să gândim viața și tot ce ține de societate în termeni binari. Și nu vrem ca o astfel de discuție să ne transforme prietenii în dușmani, din agreabili în dezagreabili. Dar viața și experiența umană e oricum, dar numai binară nu e. Și totuși fix discuțiile astea inconfortabile și uneori în contradictoriu sunt cele care mișca paradigmele. Cultura și societatea nu sunt lucruri de sine stătătoare. Sunt lucruri vii, urnite într-o direcție sau alta de oamenii care trăiesc în ele la un moment dat.

Pentru mine feminismul este o mișcare a iubirii și a acceptării. Nu e o luptă pentru supremație. Nu este o răzbunare. Este o luptă cu frica.

So, I’ll tell you what I want! What I really, really want!

Vreau ca femeile să se iubească pe ele și să se accepte așa imperfecte cum sunt. Acesta e pasul cel mai greu. Și ar trebui să facem eforturi în a ne educa fiicele într-o manieră empatică, incluzivă și deschisă față de nevoile lor.

Vreau ca lumea să le accepte așa cum sunt și să nu mai încerce să le vâre în tot felul de cutii și cutiuțe predefinite etichetate drept ”feminitate”. Vreau să se poată îmbrăca cu haine potrivite pentru corpul lor, nu să facă astfel încât corpul lor să se potrivească hainelor care există. Vreau să fie determinate și ambițioase fără a fi catalogate ca inabordabile sau arțăgoase. Vreau să fie vulnerabile fără a fi catalogate drept slabe. Vreau să fie crezute atunci spun că le doare, că nu vor, că nu mai pot, că au fost rănite, abuzate, violate. Vreau să nu fie văzute ca instabile pentru că au menstruație o dată pe lună. Au și ele o săptămână în care produc mai mult testosteron. Bărbații îl produc non-stop în cantități mult mai mari și totuși au acces la butonul de la nucleare.

Vreau îndrumare sinceră și empatică, vreau să nască în siguranță și să le fie respectată integritatea și nevoile lor, dar și ale copiilor lor, îmi doresc să nu mai moară cu ordinul de restricție în mână, îmi doresc să fie în siguranță și apărate de societate și de instituțiile abilitate, îmii doresc să nu mai simtă nevoia să se uite mereu cu coada ochiului în spate atunci când merg singure pe stradă, îmi doresc suport ca să-și poată înțelege, accepta și vindeca toate rănile. Îmi doresc reprezentare, diversitate și comunicare. Îmi doresc pace în lume.

Femeile vor ca și bărbatul ales să pună osul la treabă în casă sau la creșterea copiilor în mod egal. Bărbații nu pot naște și alăpta copii, dar în rest sunt perfect capabili să facă sau să învețe să facă orice.

Dar mai presus de toate ne dorim o casă care se curăță singură și să mâncăm fără să ne îngrășăm.

Sunt toate aceste lucruri atât de scandaloase și exagerate?

”Dar multe mai vor femeile astea!” Adevărul e că vrem multe și e posibil să mai descoperim că vrem și alte lucruri, sau că unele sunt mai importante decât altele sau că vor trebui să ne mulțumim cu schimbări mici sau să-și reconsidere poziția cu totul. Feminismul nu e ceva fix și imuabil, nu e o declarație pe care trebuie să o crezi orbește și să o semnezi ca primarul. Și aici, ca în orice, lucrurile evoluează, se nuanțează și se transformă.

”Dar și bărbații au o mulțime de probleme și se confruntă cu inegalități și obstacole fel și fel.” Perfect de acord. Eu ca feministă îmi doresc egalitate de șanse la modul real. Asta pentru mine înseamnă că dacă un bărbat vrea de exemplu să-și ia concediu de creștere a copilului, să poată face asta fără a fi șantajat în fel și chip să nu facă asta (în cercul meu de prieteni doar un tată a făcut asta, ceilalți nu și-au luat nici măcar acea lună a tatălui), îmi doresc ca orice tată să se poată interna în spital ca însoțitor al copilului său fără absolut niciun impediment (în Brașov e aproape imposibil de exemplu), îmi doresc ca cuplurile de homosexuali să se poată căsători și adopta copii dacă asta își doresc, de altfel îmi doresc lucrul ăsta pentru absolut orice adult indiferent de culoare, etnie, sex, gen sau orientare sexuală. Sunt destule feministe și femei care luptă și pentru a corecta din inegalitățile care îi îngrădesc pe bărbați;  care observă cât de prost ne educăm și îndrumăm fiii și cum încercăm să-i vârâm și pe ei în cuști și cutii predefinite etichetate drept ”masculinitate”. De multe ori aceasta îi distrug și îi dezumanizează.

Dar dacă încercați să vă folosiți de cartea ”și bărbații sunt discriminați” doar pentru a schimba subiectul, a reduce la tăcere femeile și a desconsidera problemele reale cu care se confruntă ele zi de zi, le faceți un mare deserviciu atât femeilor, cât și bărbaților.

Da, feminismul a fost și rămâne în continuare o luptă. Dar la lupta asta sunteți chemați toți. Absolut toți. Pentru că e loc sub soare pentru toți și vrem o lume mai bună pentru toți. Eu una vreau o lume mai bună și incluzivă pentru noi și copiii noștri. Punem osul la treabă și încercăm să facem o schimbare? Primul pas e chiar această discuție inconfortabilă despre feminism. Și toate celelalte pe care veți fi dispuși să le purtați cu onestitate și deschidere.

Vreți să dezamorsați feministele furioase? Începeți prin a le asculta cu adevărat. Fără ”dar” și fără ”păi”. S-ar putea să fiți surprinși de cât de ușor dispare furia și începe dialogul. Să nu vă fie frică să puneți întrebări, să nu vă fie frică să zgândăriți status quo-ul.

Eu v-am spus din titlu că va fi despre feminism la modul idealist. Nu știu ce credeați că voi spune. Dar asta-i piesa.

Dacă sunteți deschiși să explorați mai mult această discuție și nu vă temeți să vă puneți la încercare convingerile, vă recomand ca lectura ”We should all be feminists”  a lui Chimamanda Ngozi Adichie. Găsiți discursul ei și în format video.

Și dacă vreți să râdeți bine, atunci vă recomand ”Nanette” al Hannei Gadsby. Sau n-o să râdeți. Mno, vedeți voi. O găsiți pe Netflix.

PS: Niciun bărbat nu a fost ostracizat în scrierea acestui text.

PPS: Acest text a fost citit și aprobat de bărbatul din dotare.

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)