Despre Evul Mediu european trag nădejde că știi. Orice om care nu a făcut istoria cu profa de chimie în pauzele mari știe despre perioada asta din istoria alor noștri de pe al nostru continent, zic. O pârdalnică de perioadă pe care am putea să o crestăm în calendar de undeva de pe la 500 la 1500. Ca să nu ne complicăm, zic.
Dar puțini sunt cei care știu că a existat și un Ev Mediu Întunecat în zona mediteraneană. Căreia acum îi zicem pe linie istorică (pentru a fi mai clare lucrurile) zonă grecească. O perioadă care a durat între 1.200 BC – 800 BC. Ceva de genul. Nu știm exact pentru că istoricii încă se ceartă pe cronologiile din perioada aia mai ceva ca politicienii pe ce să fure mai mult. Că doar nu degeaba i-au zis întunecată, știi cum zic.
Ei bine, aceste două Evuri Medii Întunecate (în engleză Dark Ages), cel european și cel grecesc, au un lucru în comun (printre multe altele, desigur): izolarea în comunități cât mai mici, între care nu există legături, care nu se cunosc între ele.
Ocazie cu care dispar anumite lucruri ce țin tocmai de legătura dintre comunități, de legătura dintre oameni.
Spre exemplu, în perioada Evului Mediu Întunecat grecesc a dispărut scrierea. Ceea ce pare, de la înălțimea vremurilor noastre în care, așa cum zicea Umberto Eco, legiunile de imbecili pot zice orice în social media, de-a dreptul uluitor să se întâmple. Și, totuși, s-a întâmplat.
Pentru că de la ceea ce se numește (celebrul arheolog Arthur Evans i-a zis așa când a descoperit civilizația minoică și așa i-a rămas numele), alfabetul linear B din perioada miceniană (un fel de silabar egiptean de ăla cu hieroglife mai luat la pilă, așa), care era folosit până pe la 1200 BC-ish, în secolul VIII BC, când apare Homer, avem de-a face cu un alfabet complet diferit. Împrumutat de la fenicieni și luat bine la pilă de genialii, totuși, greci, simplificat și făcut să zbârnâie cam cum zbârnâie viteza internetului în România.
Cum s-a putut întâmpla să dispară un întreg sistem de scriere într-un interval relativ scurt raportat la scara istoriei? Un cumul de factori. Specifici perioadelor de ev mediu întunecat. După cum urmează.
Izolarea oamenilor în comunități din ce în ce mai mici și tăierea conexiunilor dintre aceste comunități. Erau adevărate vedete ale timpului cei care mergeau la 44 kilometri depărtate de satul lor, atât de închistate în limitarea lor geografică erau comunitățile atunci. Ăia care ajungeam la peste 100 de km și SE ȘI ÎNTORCEAU erau considerați adevărați zei în viață. Bine, până la prima ceartă în crâșma satului, când redeveneau muritori care puteau da de băut întru împăcare.
Dispariția tagmei scribilor. Adică acel segment care constituia cel mult 1% din populație, aproape singurii care știau să citească și să scrie. De ce să ai nevoie de cineva care să scrie ceva când oricum te vedeai toată ziua cu cei din satul tău și ți se rupea de ceilalți din alte sate?
Verba volant, scripta manent. Celebra vorbă cu vorba zboară, scrisul rămâne. O vorbă care ilustrează cum interpretăm multe lucruri contextualizat, aducând explicații din jurul nostru, din lumea noastră.
Anticii foloseau acest proverb ca să preamărească oralitatea în locul scriiturii. Noi credem că era fix invers. Noi acum credem că anticii ziceau cumva ”ce bine că avem scrisul, pentru că așa rămâne, nu se pierde ca vorbirea orală”. Când, de fapt, ei preamăreau tocmai faptul că din vorbă în vorbă, transmise din generație în generație, cunoștințele nu se pierdeau.
În vreme ce, în formă scrisă, pergamentele mai ardeau sau putrezeau, tăblițele de lut se sfărâmau, papirusurile erau mâncate de vacile sfinte, de astea. Și, desigur, istoria prin brațul ei armat, ca să îi zic așa, numit arheologie ne aduce noi și noi dovezi că ăia vechi s-ar fi putut să aibă oareșce dreptate când ziceau ce ziceau.
Căci ce este arheologia altceva decât știința care știe că o să poată cunoaște din ce în ce mai bine trecutul așteptând ca viitorul să se întâmple?
Serios, cam ăsta este trendul. În sensul că în multe locuri unde se sapă (cam ăsta este termenul asociat arheologiei, săpatul, nu descoperitul; descoperirea de ceva este o consecință a săpatului), se ia decizia să nu se bage hârlețul adânc și să se lase locul acoperit pentru când o să se descopere niște tehnologii mai avansate. Ca să se poată cerceta cât mai puțin intruziv și cât mai revelator, cum ar veni, locul cu pricina.
Prezentul așteptând ca viitorul să ne dezvăluie trecutul, faza pe hârleț viteză.
Bun, revenind la dispariția scrierii. Sigur că, de la deșteptăciunea noastră de civilizație superioară, zicem că chestia asta a fost un cataclism pentru cultură. Io așa zic, cel puțin. Pentru că habar nu avem cât de multe informații am pierdut despre popoarele din perioada respectivă tocmai pentru că nu a mai existat nicio formă de scriere.
În contra-partidă, știm cele mai multe lucruri despre civilizațiile despre care s-a scris. Pe tăblițe de lut, săpate în piatră, pe pargamente, pe papirusuri, pe lemn, pe tot felul de piei de tot felul de animale, pe tot ce s-a scris, în esență.
Dar, pe de altă parte, în zona mediteraneană (grecească, pe vremea aia, deci), s-a întâmplat ceva care, în timp, a creat unul din cele mai mari monumente culturale din istorie: istoria orală care a născut fabuloasa serie din Iliada și Odiseea.
Sigur că – pentru că așa este cutuma culturală la noi; remember cum interpretăm informații vechi prin prisma cunoștințelor și așteptărilor noastre de acum – atribuim lui Homer aceste capodopere. Doar că cu siguranță că au fost operele mai multor autori. Și există dubii masive dacă Homer a existat cu adevărat sau doar a fost eticheta care s-a pus pe produsele alea. Ștampila aia de conformitate, cum ar veni. Actualul ”Made in China” știi cum zic…
Ce este cu adevărat valoros la aceste capodopere ale istoriei orale (care în perioada aia era și cultură, era și fel de religie, era și distracție la bairamuri, era de toate, ca o șaormica antică), dincolo de valorile lor lingvistice și literare, este vagonul de informații pe care ni-l transmit despre oamenii din acea perioadă.
Sigur că ai putea zice că sunt legende, fabulații și aberații inventate la beție de niște barzi și rapsozi (apropo, rapsodos în greaca veche însemna ”cel care lipește cântecele” ). Și clar sunt. Multe din chestiile de acolo. Pentru că băieții ăștia lipitori de cântece de multe ori mai prestau la curți regale sau aristocratice. Și știi ce făceau, da?
Ca să se pună bine cu șeful mare al locului, mai lipeau cu super-glue oral niște petarde cum că ”oh, mare rege, care o să mă plătească după ce cânt io p-acilea, tu care te tragi din marele neam al semizeilor, strămoșul tău fiind marele Agamemnon” și alea, alea. Adică minciuneau la greu ca să marce ăla periatul lozul cel mai mare și să îi răsplătească.
Și evident că ăsta lăudatul, regele sau aristocratul, plătea după aia o firmă de PR din antichitate să răspândească varianta aia de odă în care el era ăla din neamul care se trăgea de șireturi cu Apollo și care își bea cu Zeus cinzeaca la birtul ăla față în față cu spatele gării. Și minciuna se răspândea. Așa că, ai avea dreptate, multe chestii aburitoare sunt în Iliada și Odiseea.
Dar, nu toate. Nici pe departe toate. Unele chestii pot fi citite fix cum sunt zise acolo. Pentru că fix așa s-au întâmplat. Pentru că fix în locurile alea s-au întâmplat. Doar că – și aici e schepsisul – nu știm care sunt. De aceea trebe luate la verificare toate.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, toată suflarea inteligentă europeană credea că Iliada și Odiseea sunt niște abureli. Superbe din punct de vedere literar, dar fără nici cea mai mică valoare istorică. De genul manelelor pe care le pun la chefuri unii (care își spun că-s) intelectuali doar ca să se râdă de ele sau ceva, nu ca să creadă faza cu ”dujmanii mei n-are valoare”.
Dar a apărut în peisaj dilimandrosul de Schliemann. Un afacerist neamț, cu o pasiune mistuitoare pentru Grecia antică și cu o obsesie decisivă pentru Homer. Care și-a pus banii la bătaie și a zis așa: ”io îl cred pe Homer la virgulă, deci dați-vă dracului cei care nu îl credeți!”.
Și nebunul s-a dus fix unde a înțeles el că a zis Homer că a fost cetatea Troia și a băgat hârlețul. Adânc. Bine, a băgat și excavatorul și a dat cu dinamita, dar asta-i altă poveste. Și, pleosc, chiar a descoperit Troia. În 1873. După care, tot crezând orbește în Homer, în 1876 s-a dus și a săpat în zona unde a înțeles el că era cetatea Mycene (aia a lui Agamemnon, șeful forțelor armate din expediția grecească aia de a mătrășit Troia). Și, pleosc, chiar a găsit-o.
A fost momentul în care, cu o stânjeneală asemănătoare cu aia a bețivului care descoperă că a băut bere fără alcool, tagma istorică mondială a fost forțată, practic, să recunoască: ”băi, dinstinși colegi din diverse comiții și cu diverse grade, ne-a făcut tâmpitul de Schliemann de telecomandă, boul dracului, dar s-ar părea că există niscaiva adevăr istoric în Iliada și Odiseea”.
Lunga poveste pe scurt, cum ar zice un patagonez ajuns din greșeală în Poplaca, partea cu istoria orală uite că vine la pachet cu niște avantaje considerabile. Sigur, discuția ipotetică este așa: dacă nu ar fi dispărut scrierea, am fi avut dovezi scrise mai bune decât ce putem descâlci din versurile homerice?
Căci și istoria scrisă, iertați-mă pe mine când aveți timp, este în imensa majoritate a cazurile ori scrisă la ordin, ori scrisă cu un subiectivism demn de un ultras de la peluza stelistă, știi cum zic.
Întrebare la care, dragii chinezului, putem răspunde doar pe sistemul răspunsului la întrebarea de ce nu a jucat Dinamo niciodată în Champions League…