#IstoriaNeÎnvață ce să facem când suntem atacați din interior și din exterior

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Toamna lui 52 BC. În Alesia, Galia (pe undeva prin actuala Franță). O bătălie. Mare. Se luptau legiunile romane conduse de Cezar cu puhoiul de triburi galice, conduse de Vercingetorix. Romanii, vreo 60.000. Galii, vreo 330.000 (după unii doar 180.000; nimeni nu știe cu adevărat, galii nu aveau exceluri).

Privit de sus (să ne imaginăm că am putea călători în timp cu o dronă), câmpul de luptă arăta ciudat. Adică o cetate cocoțată pe un vârf de deal, înconjurată nu de unul, ci de două lanțuri lungi de fortificații. Iar bătălia se dădea în preajma acelor fortificații.

Galii păreau să câștige. Au găsit un punct slab în formidabila structură de apărare dublă construită de romani și au presat conștiincios acolo. Doar că în acele momente Cezar a făcut un lucru memorabil: și-a dat casca jos, și-a pus paludamentumul (mantia roșie, simbol al comenzii supreme) și, în fruntea a 6.000 de călăreți, au executat o manevră uluitor de îndrăzneață, cam nebunească, mai degrabă: au dat o tură largă câmpului de luptă și i-au atacat prin spate pe cei 80.000 de gali, care veniseră dinspre cetate. The end. Cam aia a fost.

Bine, nu a fost așa de ușor, desigur. Ba chiar a fost complicat în draci. Dar ți-am descris pe scurt momentul decisiv al bătăliei. Mă rog, ceea ce consideră multă lume – mai ales că faza are chestia aia de film de Hollywood, știi cum zic – că ar fi fost momentul care a cam decis momentul în care galii s-au dus un pic la culcare.

Pe lung, îți povestesc mai jos cum a fost. Dar cu șmecherie: o să pun în paralel ce a făcut Cezar la Alesia de a câștigat ditai lupta cu ce pățim noi țoți acum, în aceste vremuri ciudate – ca să nu le zic mai rău… Și ce cred eu că am putea face. Sau, mai degrabă, să ne gândim că am putea face asta. Măcar atât. Să ne gândim un pic.

Cum a ajuns Cezar – cam ca noi acum – să fie atacat din două părți

Prin anul 58 (hai să stabilim convenția că toți anii pe care îi zic sunt BC, adică înainte de Hristos, ok), Cezar a tras niște sfori prin Roma și, ca parte a unui triumvirat de mare angajament (care, practic, urma să se vadă după aia, a cam trimis Republica Romană la loc de verdeață; dar despre asta într-un alt episod din #IstoriaNeÎnvață), și-a oferit plăcuta sarcină de a romaniza Galia. A se citi: să se îmbogățească porcește din primo: jefuire, secundo: administrarea acelor locuri. Ah, și in the process, să ia gâții și la galii care îndrăzneau să cârtească. Ceea ce a făcut. Cu vreo 2.000.000 dintre ei.

Treaba merge fin, elegant, ca rașcheta în brânză. Mai ales că Cezar era un mare combinator. Care punea triburile galice cap în cap și glandă în glandă, prin mituiri, prin abureli, ce să mai , zici că el ne-a fost tată românilor, nu Traian, așa de bine seamănă unii de-ai noștri cu el.

Doar că prin primăvara lu 52 s-a cam împuțit treaba. Pentru că Vercingetorix (șefu la tribul arvenilor, mai exact; nu că ar interesa asta, este de parcă ai zice unui fijian că știi pe cineva în Vaslui, știu) a fulgerat o înjurătură despre morții mamelor romanilor, și-a băgat indexul în gură, a fluierat peste dealuri și a strâns o ceată de voinici, care au decis să lase spartul de semințe pentru o perioadă și să purceadă la execuția unui dans tradițional de dat peste mandibulă romană.

Ei bine, povestea lungă pe scurt, cum ar zice un patagonez ajung din întâmplare în Poplaca, în toamna lui 52 cele două cete de flăcăi, romanii și galii, deci, se află în Alesia. Unde era cetatea aia pe vârf de deal. Și unde Vercingetorix, după ce le-a tras o scărmăneală corespunzătoare romanilor colo jos mai în câmpie, a decis că e cam obosit și s-a refugiat în cetate.

Ei bine, de acum înainte în povestirea noastră, vom face acel paralelism între ce a făcut Cezar și cam ce am putea face noi #DacăE.

Doar o teribil de importantă precizare: Cezar era atacat din interior și din exterior în timp ce el îi ataca pe ceilalți. Căci aici este șpilul de multe ori și la ce facem noi în viață. Atacăm, adică vrem să atingem un anumit obiectiv, și începem lupta, adică ce facem ca să atingem acest obiectiv. Doar că, de multe ori, ajungem în situațiile de mai jos.

Ce a făcut Cezar și n-ar fi rău să facem și noi

Obiectivul

Genialul general roman (nu a fost niciodată împărat, cum zic unii, dă-i pace; nu că nu a vrut, desigur…) a avut inițial un obiectiv clar: să câștige războiul ca să ”pacifice” Galia. Doar că, așa cum ni se întâmplă și nouă de regulă în viață, la bătălia de la Alesia și-a luat un pic la pilă obiectivul. Care a devenit brusc ăsta: să nu o mierlească.

Am putea să îi zicem la faza cu anti-mierlitul un sub-obiectiv, dacă vrei. Căci, privită chestiunea retrospectiv și cu ochi de manager de management, i-am putea zice așa, că este sub-obiectivul ăla mare și măreț. Doar că, în momentele alea în care Cezar se uita la puhoiul galic și își zicea ”mâncați-aș pipota, ce babardeală urmează…”, sub-obiectivul ăsta de a scăpa cu viață a devenit cam ditai obiectivoiul, zic.

Așa și noi. Ne propunem să facem ceva, mai măreț, cât de cât. Doar că – pencă așa-i în viață – ne trezim că e musai să schimbăm constant obiectivul ăla. Să îl fărâmițăm în mai multe obiectivuțe și obiectivuțele. Care, odată bifate, ne ajută să ne îndeplinim obiectivul ăla mare. Pe care, alea mici, dacă nu le bifăm, am putea păți cum ar fi putut păți Cezar: dacă o mierlea la Alesia, cum să își fi dus la îndeplinire obiectivul ăla mare?

Bref, e musai să ai un obiectiv în tot ce faci, să te ții în draci de el, dar mai cu măsură, așa. Adică să fii atent și la sub-obiectivele alea care apar brusc și pe care, dacă nu le rezolvi, primești ditai virgula în cadou de la Moire (alea care îți croșetează destinul).

Strategie și tactică

Strategia înseamnă un plan mai lărguț care să te ajute să îți atingi obiectivul. Tactica înseamnă acele măsuri concrete, la firul ierbii, pe care le iei ca să aplici strategia. Asta așa, în mare.

În bătălia de la Alesia Cezar și-a schițat în mintea sa genială (oricât de monstru pare când ne uităm acum la el, omul a fost genial, oricum o învârtim) strategia: ”i-am înconjurat pe (papa)galii lui Vercingetorix în cetate, o să îi țin să moară de foame și de sete și de dor de codru verde și aia e, le dau perversa decisivă”.

Iar pe partea de tactică, a făcut un sfert de minune: a înconjurat cetatea cu un lanț de fortificații lung de câțiva kilometri, care să îi țină pe cei 80.000 de gali închiți în cetate. Celelalte trei sferturi de minune le-a făcut când a auzit la Radio Șanț că vreo 250.000 de gali vin să îi scape pe frații lor întru beție și jucat table prinși în cetate: a mai construit un lanț de fortificații lung de câțiva kilometri ca să se apere împotriva ăstora de veneau repejor înspre ei.

O să povestesc mai jos de ce zic eu că a fost o minune ce au făcut romanii. Acum doar să punctez că, asemenea lui Cezar, ai nevoie de o strategie în ce faci. Și de o tactică prin care să aplici strategia. Și, asemenea lui Cezar, uneori mai bagi puțin cărbuni pe strategie și pe tactică ca să le mai iei un pic la pilă și să le schimbi în funcție de context.

Este atât de important să nu rămâi închistat în gândirea strategică și tactică încât, dacă Cezar nu ar fi făcut ajustările necesare (și corecte, ne dăm seama acum), nu am mai fi povestit despre el acum. Iar soarta Imperiului Roman și, pe cale lungă de consecință, a întregului Occident ar fi fost un pic altfel, zic.

Muncă

Să ne imaginăm pentru o clipită că Cezar și-ar fi zis în barbă ”măh, cum ar fi dacă aș construi io cu mânuțele alea două câte două ale legionarilor mei câte două lanțuri de fortificații în jurul cetății? Ar fi belea de belea, bossulete!”. Ceea ce a gândit, de altfel, că doar nu le-a făcut fără să se gândească la ele, dăăăăh.

Dar acum să ne imaginăm că Cezar DOAR s-ar fi gândit la așa ceva și nu ar fi făcut nimic în această privință. Că aici e toată șmecheria. Gândul genial neaplicat este ca dușul îmbrăcat: te uzi, dar nu te speli.

Și cum aplici un gând: cu muncă, nenicule. Cu a pune mâna pe cazma. Cu a face bășici în palma de la lopată. Cu a-ți dac cu ciocanul peste vreo trei dește. Altfel nu se poate. #NAreCum.

Unul din lucrurile despre care #IstoriaNeÎnvață este fix ăsta: nu muncești, nu primești. Bine, poți să muncești de să îți iasă pe nasul ființei tale ontologice și tot să nu primești. Asta se poate. Și asta ne învață istoria. Dar invers, să nu muncești și să primești, nu prea se poate. Doar pare că se poate. În realitate, de cele mai multe ori, plătești cât nu face nemunca aia…

Resurse

Așadar, te-ai gândit la ce ai de făcut (strategie), ai chibzuit cum să faci asta (tactică) și vrei să te apuci să faci ce te-ai gândit și la ce ai chibzuit (implementare). Prin muncă, desigur. Și realizezi că ai nevoie de, pam pam, resurse.

Resursa principală ești tu, desigur. Așa gândea și Cezar. Pentru care lumea exista doar ca să existe el. Atât era de încrezător în soarta sa (zic mai jos mai multe despre asta). Ceea ce nu-i rău să gândești așa. Căci te ajută și la creierii capului, dar și la feng shui.

Doar să nu dai în petardisme. În manțogării ieftine. În dilimandroșeală de birt. Adică una este încredere în tine și alta este să poți să faci tu singur tot. Și că îți ești de ajuns ție însuți ca resursă fundamentală, imperială și irefutabilă.

Resursele sunt chestiile care te ajută să îți atingi, prin muncă, obiectivul. Că nu știu cum să o zic mai direct. În cazul lui Cezar, resursele au însemnat capacitatea sa de a conduce și de a se auto-conduce (apropo de management și de auto-management, ca să zic așa). O resursă fabuloasă a fost pregătirea legionarilor săi și disciplina lor (detaliez la următorul capitol). O altă resursă a fost materia primă pentru construcția lanțului dublu de fortificații, care nu a venit așa din ceruri, ca dintr-un excel deificator.

Bref, dacă nu ai resursele corespunzătore și dacă nu le aloci corespunzător, n-ai cum să faci treaba treabă. Sau poți să faci, dar doar o treabă mică, pardon my French…

Echipa

Cezar era genul de comandant care, zic unii, îi știa pe soldați (sau măcar pe centurioni, care erau un fel de locotenenți atunci) pe nume. Cel puțin pe cei din Legiunea a X-a Equestris, care era preferata lui. De ce făcea Cezar asta? Bine, pe lângă faptul că avea o memorie ieșită din comun. Simplu, zic: legionarii se topeau după el când trecea pe lângă ei și îi întreba ”Cornelius, ce mai face hoașca aia de nevastă-ta?” sau ”Lucius, tot cu bagaboande o arzi, băi pișicherule?”.

Așa ca idee – să mai bag și io niște anecdote pe aici, că prea simt că ne luăm în serios nițel – legionarii erau atât de înamorați de Cezar (căruia, apropo, i se zicea la mișto bărbatul tuturor femeilor și femeia tuturor bărbaților) încât, când la un moment dat au comis o semi-răscoală (n-are importanță pentru noi motivul). Și s-a prezentat Cezar în fața lor, a luat o atitudine de murătură râncedă și o față de bere leșinată și i-a apelat cu ”cetățeni”. Atât a făcut. Legionarii s-au aruncat în genunchi în fața lui și i-au implorat iertarea ”șefu, să moară dujmanii dujmanilor mei dacă mai facem de astea!”.

De ce? Pentru că până în acel moment Cezar vorbea cu ei doar cu ”camarazi”. Iar ”cetățeni” însemna că i-a cam scos de la corazon. Ceea ce era de nesuportat pentru ei. Atât de mare era lipeala lor de Cezar. Sau așa zice legenda, cel puțin.

Ei bine, Cezar știa asta. Știa că se putea baza pe legionarii lui. Pe disciplina lor (să stai compact în formația testudo – aia în care se ”casetau” cu scuturile din toate părțile – în timp ce galii aruncau cu de toate înspre tine înseamnă nu mare, ci teribilă disciplină). Pe abilitățile lor, skills cum li s-ar zice astăzi, extra-războinice (legionarii au construit lanțurile de fortificații; și-au pus jos pilumul/sulița, gladiusul/sabia, scutum/scutul și lorica hamata/cămașa de zale și au pus mâna pe ciocan, lopată, secure și hârleț). Și a creat, împreună cu ei, istorie.

Bref, cu cât este mai mare obiectivul pe care ți-l propui, cu atât ai nevoie de o echipă cât mai destoinică. Și cu atât ai nevoie de abilități manageriale mai destoinice. Căci numai cei ce nu au coordonat niciodată o echipă mai mare de o persoană (adică formată doar din ei) pot vorbi cu ușurință (greșită, desigur) despre greșelile pe care le fac cei care coordonează o echipă de la doi în sus.

Asta apropo de ceea ce patagonzeul nostru din Poplaca ar numi leadership. Capacitatea de a conduce. De a te conduce. Ca să ajungi undeva, desigur, nu doar ca să mergi înspre ceva, firește.

Răbdare

Când s-a uitat Cezar la cetatea Alesia cocoțată pe dealul ăla ca un pescăruș debil pe acoperișul unei pensiuni din Moeciu, și-a dat seama că ”Labienus, întinde cortul, frățică, avem de stat acilea”. Și au stat. Cam o lună. Dar o lună de lupte permanente. Adică nu ca la alte asedii unde stăteau și 1 an fără să se întâmple nimic: ăia din cetate să se plictisească asediatorii și să plece, ăia din afara cetății să li se termină ălorlalți mâncarea și apa (și mai ales vinul sau berea) și să se predea.

Cezar a avut răbdare. Și, în final, a câștigat. Bine, doar cu răbdarea nu ar fi trecut mare, cum ar zice patagonezul nostru din Poplaca. A avut grijă să activeze, cum ar veni, și ceilalți factori din ceea ce am pueta denumi o combinație de mare angajament. Răbdarea, ca să o dau pe nițică vorbărie logică, este o condiție necesară, dar nu suficientă.

Văd, în calitatea mea de consultant (o bag pe asta cu calitatea pentru că sunt arogant, desigur; și pentru că mulți îmi spun că sunt foarte bun, ceea ce nu ajută la mușchii modestiei mele…), mulți antreprenori care nu au răbdare. Aproape deloc. Așa că mulți agață ghetele afacerii în cuiul falimentului mult prea devreme. Deși eu cred cu tărie – și le spun asta cu și mai multă tărie – că sunt extrem de mari șanse ca în următorul an să se întâmple ceea ce își doresc. Dar ei, din păcate, renunță. Mult prea repede. Fitilul răbdării lor a fost prea scurt…

Este adevărat că nu îți poate oferi nimeni, oricât de guru de business sau aspiraționalo-motivațional ar fi (sau s-ar crede, aș zice bazat pe experiența cu mulți d-ăștia…), o certitudine că răbdarea îți va aduce beneficiile pe care le urmărești. Nimeni nu poate face asta. Dar ce se știe (jde ani de experiență și de studii ne spun asta) este că răbdarea își are rostul și locul ei în orice business. Chiar dacă acest business s-ar numi dragoste. Sau viață. De unde și grămezile de proverbe despre virtuțile răbdării.

Bine, dacă o arzi numai cu răbdarea și te bazezi doar pe răbdare să ajungi unde îți propui, stai relax, vorbim, te sun io dacă e, îhî. A te baza doar pe răbdare înseamnă că ești ca baba aia care avea răbdare și se tot ruga în fiecare zi la cel din ceruri să îi dea noroc la loto. Până s-a enervat șeful mare din ceruri și i-a zis ”babooooo, dar cumpără măcar un bilet la loto, altfel cum vrei să te ajut?!”.

Capacitatea de a ști să pierzi

Cezar a rămas în istorie ca marele general (pardon, nu a fost mare, a fost imens, colosal chiar) care i-a mătrășit pe gali în fabuloasa bătălie de la Alesia. Dar doar cei care studiază cât de cât ideal istoria știu că, înainte de ca Vercingetorix să iasă din cetate și să îi pupe condurul, Cezar și-a luat o bătăiță artistică la poponeața militară. De la Vercingetorix și ai lui, care într-un final au cam ajuns cascadorii râsului, este drept.

Așa, și? Ce dacă ai pierdut o luptă? E doar o luptă, nu este tot războiul. Căci aici este șpilul (mă rog, unul din șpiluri): să te concentrezi pe câștigat războiul, nu doar o singură bătălie. Poate bătălia, odată câștigată, îți asigură nuș ce glorie, dar câștigarea războiului îți aduce și glorie, dar și celelalte beneficii mai lumești, gen să iei impozite, să exploatezi resursele, de astea, mai contabilicești, așa.

S-o fi enerva Cezar că a pierdut runda I cu Vercingetorix? Clar. Sigur a spar vreo trei ulceluțe și a învinețit vreo 14 ochi prin preajmă. Dar apoi a strâns din dinți, și-a aranjat restul de păr de maxim două dușuri pe care îl mai avea (probabil singurul complex al lui Cezar, chelia lui) și a zis ”nu-i bai, măh, le-o tragem mai încolo, când le dăm perversa de pe Târgus Ocnalius”. Și așa a făcut.

A pierde bătălia, dar a câștiga războiul. Chestiune de referință în orice facem în viață. Nu să stăm să plângem că am pierdut o mică luptă, ci să strângem din dinți și să mergem înainte ca să câștigăm războiul, asta-i șmecheria supremă.

Mai ales că, de multe ori, a câștiga doar bătăliile nu înseamnă automat că o să câștigi și războiul. Așa cum tot #IstoriaNeÎnvață în cazul lui Pirus, regele Epirului, care în 279 (BC, da?) le-a scărmănat romanilor fulgii în două bătălii (la Heraclea și Asculum, pentru cei interesați). Doar că a suferit atât de multe pierderi încât a exclamat ceva de genul ”să-mi trag una cu rotopercutorul, încă o victorie de asta și ne-am dat dracului!”. Ceea ce s-a și întâmplat, desigur. Într-un final, a pierdut războiul. Deși câștigase bătăliile.

Încrederea în sine

Veni, vidi, vici. Am venit, am văzut, am învins. Mai bine de atât nu ai cum să îl descrii pe Cezar. Care a rostit (sau se zice că) vorbele astea când s-a dus un pic în 47 în vizită la Phanace, regele Pontului, și i-a modificat un pic dantura regatului.

Câtă aroganță… Dar o aroganță nu doar asumată, ci și bazată pe fapte. Căci aici este șpilul (parcă te și aud ”încă un șpil?!”): aroganța nebazată pe realitate este doar fudulie ghiolbănistică. În viața reală, zic. Bine, de acord, și în istorie (doar e plină istorie de ghiolbani fuduli și de fuduli ghiolbani).

Încrederea în sine nu înseamnă doar ce ne spun autorii motivaționali (deși sunt bune și părerile lor). Ci mai ales ce faci cu această încredere, cum o pui în practică. A-ți tot repeta ”am încredere în mine, sunt o stâncă Gibraltar a încrederii, sunt beton armat” dar fără să faci nimic aplicat cu încrederea asta este fix cam cum ai da o palmă la o baligă, pardon my French.

Și, ca să fiu și mai mârlan (dar vorbim aici despre legionarii romani, care nu prea erau ei niște cititori de Dilema Veche, trust me), încrederea de sine fără să fie aplicată în ce faci la modul practic este fără finalizare. Gata, am zis-o, o las așa cum a căzut…

Puțină nebunie

Am povestit la începutul acestei (cearceaf de…) povestiri cum și-a dat Cezar casca jos și a atacat cu călăreții lui, în sumă de vreo 6.000, ditai armata galilor, în sumă de vreo 80.000. A fost un pic de nebunie acolo. Poate și un pic de disperare. Dar să rămânem la nebunie, zic.

Doar că, uneori, fără asta nu se poate. Fără să te arunci cu capul înainte și cu nesăbuința inclusă ca TVA nu ai cum să reușești. Pur și simplu așa se întâmplă câteodata.

Partea nașpa (ca să nu mai zic șpilul) este că nu ai nici cea mai mică idee dacă o să îți iasă sau nu. Ba chiar aș zice că, din punct de vedere statistic, cele mai multe nebunii nu reușesc. Asta-i realitatea.

Și nici nu știi când să activezi nebunia asta. Adică nu e că se pogoară ceva mesager din ceruri și îți zice ”bagă, boss, e momentul să o arzi loco”. Când și dacă să declanșezi momentul de nițică nebunie este fix decizia ta. Pe care o iei după nas. După feeling. După intuiție. După cum vrei tu să îi zici.

Și uneori îți iese. Dar de cele mai multe ori nu.

Noroc

Ceea ce ne aduce la noroc. Pe care îl ai sau nu îl ai. Vorba lui Yoda din Star Wars: do or do not, there is no try. Nu există că ai avut aproape noroc sau aproape ghinion. Ori ai noroc, ori nu ai. Punct. Este una din puținele situații în viață când chestiunea se colorează în alb sau negru. Fără nici o nuanță intermediară de gri.

Doar că norocul ăsta nu poate veni să te pleznească așa din neant. Adică, pardon, el așa vine. Brusc. Așa cum vine câteodată și fratele lui mai nașparliu, ghinionul. Ideea este ca el, norocul, să vină când tu ai făcut niște pregătiri. Alea despre care am discutat mai sus. Cu cât bifezi mai multe dintre ele, cu atât este mai ușor să gestionezi norocul. Să obții cât mai multe beneficii din faptul că te-a lovit.

Ca să nu mai spun cât de important este să fi făcut chestiile de mai sus, cât mai multe dintre ele, dacă îți vine ghinionul pe cap. Așa cum în cazul norocului pregătirile anterioare te ajută să obții cât mai multe beneficii, în cazul ghinionului aceeași pregătire te ajută să suporți cât mai puține pierderi.

Cezar a făcut tot ce am zis mai sus. Cu toate acestea, ar fi putut să piardă. Căci, când povestea despre epica bătălie de la Alesia celor care erau dispuși să asculte (și cam erau, cam toți, atât de imens ajunsese), zicea că, dacă Vercingetorix ar mai fi avut răbdare o zi, s-ar fi predat el lui, nu invers, cum s-a întâmplat. Bine, io-l bănui masiv pe Cezar că a băgat-o pe asta tocmai ca să își mai de o poleială pe victoria oricum colosală, gen ”a fost belea de belea Vercingetorix ăsta, dar io tot l-am mătrășit”.

Altfel spus, Cezar a avut noroc. Dar putea să nu aibă. Și știi de ce știm că a avut noroc, da? Pentru că tocmai îți povestesc eu despre faptul că a avut noroc. Ceea ce îți doresc și ție :)

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

Înainte să pleci

Dacă te abonezi la newsletterul meu, promit să nu-ți dau mai mult de 1 mail pe zi :)