Nuami Dinescu: Indiferent de cât de prost e sistemul de învățământ acum, singura șansă a unui om să răzbească în viață e educația

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Eu cred că am avut noroc atunci când m-am intersectat cu Nuami Dinescu la un eveniment de ăsta de-al nostru, pe sistem de social media, organizat de neobosita Marta Ușurelu și echipa de la Revista Biz. Pentru că distinsa doamna este un munte de energie. Dar nu de aia dezlănțuită degeaba, cum ar veni. Ci cu un scop precis: să fie bine pentru toată lumea.

Că nu știu cum să îi zic altfel. Cel mai bine o zice ea, oricum. În interviul pe care l-am făcut în seria Comunismul pe înțelesul tuturor, ca un fel de continuare a secțiunii mele cu #IstoriaNeÎnvață. O să îți placă, o să vezi. Așa cum mi-a plăcut și mie să vorbesc cu ea :)

Ai și ideile principale ale discuției mai jos.

Trăiri dureroase de pe vremea regimului

Cel mai urât lucru era sărăcia lucie. Pâinea venea la două, trei zile, nicidecum în fiecare zi, din amidon amestecat cu cacao făceam desert, asta era ce se mânca dulce pe atunci. Noi copiii stăteam jumate de zi la coadă la pâine iar în momentul când venea mașina de pâine se înghesuia toată lumea. La vreo doi, trei km de unde locuiam eu, erau mine și se aducea pâine în fiecare dimineața, astfel mergeam la coadă la Șotânga și primeam câte o pâine jumate.

Pe vremea mea nu am avut nici telefon staționar multă vreme, o sunam pe mama și dădeam aviz telefonic, te anunța poștărița că peste două zile ai de vorbit, mergeai la poștă unde era o cabină și doamna telefonista băga și scotea fire „Cabina unu ai legătura”, așa zicea, apelul cu taxa inversă era atunci când te suna cineva și dacă acceptai apelul tu plăteai, nu cel care te-a sunat.

Studiile

Școala primară era foarte frumoasă cu o curte imensă plină de brazi și cu mere ”cartoafe”, merele care sunt un pic maro. Diriginta mea mă lua cu ea la bibliotecă, astfel mi s-a cultivat dorința de a citi. Am avut mare noroc să dau peste profesori care mi-au transmis dorința de a învăța cât mai mult. Ulterior am fost nevoită să merg la Liceul Industrial de Construcții, de meserie sunt dulgher, pe vremea aia nu aveai mare alegere.

Ca să ajung la școală mergeam 1 km jumate pe jos până la autobuz și dacă îl pierdeam nu mai aveam cum să ajung, fără uniformă nu ne primeau chiar dacă iernile erau foarte geroase, stătea la poartă profesorul de serviciu și trebuia să ai bentiță în cap, sarafanul peste genunchi și să fii încălțată în ciorapi, pe atunci aveam o singură pereche de cizme în care îmi înghețau picioarele. Era o sărăcie lucie dar mergeam la școală și sâmbăta, pe vremea aceea fiecare elev avea un număr de înmatriculare.

Încă din copilărie mi-am dorit să devin milițian, să-i arestez pe cei care își bat nevestele, mi-a plăcut foarte tare uniforma și disciplina dar nu m-au luat deoarece sunt mică de statură. După ce am terminat liceul am prins repartiții și m-au repartizat la un atelier unde se lucra pe schele și geamuri, acolo am învățat să sudez.

În timpul acela făceam și meditații la gramatică, la limba română și la franceză voiam să devin profesoară, după ce s-a terminat cu munca mea în construcții, am aflat că se dă un post de actor corp-ansamblu la Reșița și eu am plecat de aici de la construcții de unde câștigam cât două salarii medii pe vremea aceea.

Teatrul

În perioada aia teatrele erau pe autofinanțare, eu la Brașov făceam programe în ”Capra Neagră” și în „Favorit”, eu făceam prezentarea și momentele vesele doar că luam tot 25 % la sută salariul și muncind ca un „câine” salariul se ducea doar pe chirie. În perioada aia am trăit cu pachetele de la mama, la Reșița aveam rație: două ouă jumate, două kg de cartofi și câteodată primeam și trei ouă că eram actori, în Craiova am nimerit într-o alimentară unde uleiul era vărsat pe jumătate și era și negru dar am fost nevoiți să-l luăm căci altceva nu era.

Debutul meu în teatru s-a făcut cu premiul luat la Festivalul Tânărului Actor de la Costinești. Când ieșeam în scenă peste tot pe unde jucam era tabloul lui Ceaușescu, la fiecare spectacol eram rugată să nu mai arăt cu degetul la portretul lui, erau multe spectacole care făceau tangență cu întâmplările din acea perioadă.

În anii mei de “umblat” în comunism, de la Brașov m-au dat afară pentru că nu-mi plăcea nedreptatea și mereu spuneam dacă nu eram mulțumită, în cadrul spectacolelor trebuia mereu să ieșim în rochii chiar dacă era un „ger de crăpau pietrele”.

Mesaj pentru generația de astăzi

Indiferent de cât de prost e sistemul de învățământ acum, singura șansă a unui om să răzbească în viață e educația. Fiecare dintre voi are drumul lui în viață, aveți atâtea căi deschise, important e să mergeți la școală și să învățați pentru voi.”

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

Înainte să pleci

Dacă te abonezi la newsletterul meu, promit să nu-ți dau mai mult de 1 mail pe zi :)