În Antichitate, când vântul nu era prielnic navigării, marinarii luau vâslele și duceau vasul în direcția dorită. Ei numeau acest procedeu ”a doua navigare”.

De când am citit despre acest concept, m-am tot gândit că se aplică foarte bine și în viața noastră de zi cu zi, la 2000 de ani și mai bine de când se folosea această zicere.

Pentru că ce este viața noastră altceva decât – pardon my poetic French, dar așa mi-a venit – o mare, uneori calmă, alteori tulburată, pe care suntem nevoiți (nu ne întreabă nimeni dacă vrem sau nu, dacă ne place sau nu) să navigăm din punctul A al nașterii în punctul B al morții?

”Bine, boss, lasă poezelele astea și spune-ne ce ai vrut să zici, de fapt”, ați putea să îmi bateți obrazul, cumva pe bună dreptate.

Ei bine, pentru mine această a doua navigare în ceea ce ne privește este o metaforă pentru consecvență. Pentru încăpățânarea, dacă vreți (deși deosebirile între cele două atitudini sunt sensibile,desigur), care face de multe ori diferența dintre a reuși ceva și doar a fi încercat.

Asemenea marinarilor din vechime, și noi (mă rog, unii dintre noi…), când nu avem vânt prielnic, luăm vâslele și tragem din greu să ajungem unde ne dorim. Căci, nu-i așa, această a doua navigare presupune muncă, multă muncă. Diferența dintre a sta și a te uita cum îți umfă vântul pânzele și a te trece sudorile trăgând la vâsle este, desigur, evidentă.

Doar că sudorile acestea le putem traduce în termeni de eficiență cam așa: vasul în care marinarii nu trag la vâsle stă pe loc, în vreme cel cel în care marinarii asudă din greu merge înainte. Vasul cu marinarii asudați ajunge primul la insula cu comoara piraților (eh, o dau și io în comparații copilărești, dar v-ați prins, trag nădejde, de ce fac asta), o încarcă frumos în cală și apoi își vede de drum. Când ajunge al doilea vas la insulă, după ce s-a pornit iar vântul prielnic (marinarii de pe el nu se stresează cu datul la vâsle, firește) găsesc doar un prea-frumos peisaj, dar comoară ioc.

De cele mai multe ori avem nevoie de a treia navigare. De a patra sau de a cincea. Sau de mai multe. Pentru că ceea ce ne-am propus este foarte greu de atins. Și fiecare moment de ”pus mâna pe vâsle” este cel care ne apropie de scopul final, pe noi, cei care am strâns din dinți și am vâslit mai departe și îi oprește din drum pe ceilalți care, din diverse motive, nu și-au mai găsit tăria de a merge mai departe.

Cumva pe aceeași idee, mi-a rămas în minte o zicere a lui Vasile Armenean, fondatorul fabricii de înghețată Betty Ice, pe care am citit-o în foarte buna carte ”Cei care schimbă jocul”, de Andreea Roșca și Mona Dîrțu (v-o recomand, este, pe scurt, povestea a 8 businessuri faine românești).

Armean într-o discuție cu intructorul său de zbor (se pregătea să își obțină licența de pilot):

– Dacă se strică avionul în zbor, ce fac?
– Găsești o pajiște să aterizezi.
– Și dacă nu există pajiște?
– Găsești un loc cât mai plan și aterizezi.
– Și dacă nu găsesc un loc plan?
– Încerci să găsești o șosea.
– Și dacă nu găsesc o șosea?
– Atunci înseamnă că nu ai avut noroc.

A doua navigare (și a treia și a patra și a cincea) este ceea ce ar fi grozav să îți găsești resurse să faci până să ajungi în acel moment în care să dai din umeri și să zici ”aia e, n-a fost să fie, n-am avut noroc”. Doar că, vedeți voi, de foarte multe ori confundăm lipsa de noroc (exterioară) cu lipsa de putere (interioară).

De cele multe ori, piedica principală în calea luării vâslelor în mână pentru a doua navigare nu este externă, ci ține de noi, de limitele noastre.

Care limite or fi ele, săracele, așa de la natură, dar lasă că și nouă ne place să ne auto-limităm, să ne trasăm singuri niște limite (uneori ridicole…) și să inventăm tot felul de scuze pentru că facem asta (vi se pare cunoscută faza cu ”ceilalți sunt de vină”, ”eu sunt bun, dar nu mă caută nimeni”, ”prostul ăla care a reușit, iar io, deșteptul universului nimic, nimic”).

Norocul are și el locul lui în viața noastră, nimic de zis. Așa cum fratele său de cruce, ghinionul, prestează corespunzător. Dar haideți să nu îi așteptăm pe cei doi frați (vântul prielnic, gen) fără să facem nimic, și să începem să vâslim de zor ca să ajungem unde vrem să ajungem.

Nu de alta, dar dacă doar stăm și așteptăm după vântul ăla prielnic, mi-e să nu vină ditai furtuna și să nu mai ajungem nicăieri, știți cum zic…