#IstoriaNeÎnvață că am putea fi toți mai deștepți, dar unii alegem să rămânem proști

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro.

Există, după mintea mea, (atâta câtă este, desigur), cinci modalități mari și late prin care poți să devii olecuță mai deștept. Și, ca să mă ajute în demersul meu (pseudo)educațional pe care îl săvârșesc cu acest articol, hai să ne uităm la fiecare dintre aceste cinci moduri de a fi mai puțin prost (probabil o definiție mult mai bună…) dintr-o perspectivă de istorie comparată, ca să îi zic așa.

Căci cum altfel aș putea să demonstrez teoria mea care sună așa: populația globală de azi este cea mai deșteaptă care a existat vreodată pe pământ, dar, în același timp, cea mai proastă? Cum aș putea să fac asta dacă nu fac apel la chestia aia care ne arată greșelile pe care le-am făcut, dar nu invățăm nimic din ele, numită îndeobște istorie? Mai ales în contextul în care am ajuns la nivelul la care suntem prea deștepți ca să ne mai permitem să fim proști.

Cele cinci modalități prin care putem deveni mai puțin proști în viața noastră sunt cele de mai jos. Și te invit să îți zici părerea despre ce zic eu ca să pot să îmi zic și eu părerea despre ce zici tu, știi cum zic.

Educația

Probabil cea mai mare diferență dintre ce se întâmplă acum și ce se întâmpla în vechime (în orice vechime, alege ce epocă vrei tu, tot aia este) vine din proporția de populație care are acces la educație.

Ca să îți dau câteva exemple, în Grecia antică, istoricii spun că undeva între 1-3% din populație putea fi considerată educată. Restul intra la categoria de prostime, pardon my French. În Imperiul Roman, probabil că lucrurile stăteau mai bine: vreo 3.2% din populație avea cu adevărat acces la educație.

Lucrurile s-au împuțit rău în Evul Mediu, însă. Când îi numărai pe degetele de la o mână (exagerez, desigur; îți trebuia degetele unei echipe de fotbal, nici măcar de rugby) pe cei care erau cu adevărat educați. Abia cu apariția primelor universități (Bologna 1088, Oxford 1096, Salamanca 1134, 1150 Sorbona, 1209 Cambridge) putem vorbi despre o accelerare a acumulării de cunoștințe. Dar doar în cazul anumitor clase sociale, nu așa pentru orice avea chef să devină mai puțin prost, existau masive limitări, din multe puncte de vedere.

Cu adevărat putem spune că s-a dat startul educației pentru toți, cum ar veni, pe la 1850, când în majoritatea țărilor occidentale s-a pornit un curent care propovăduia că statul ar trebui să se ocupe să impună educația, cu caracter obligatoriu deci, pentru cam toată populația, de la o anumită și până la o anumită vârstă. Burghezia să trăiască, ea a fost de vină pentru această emancipare forțată! Cam atunci s-a născut educația asta pe care o știm acum. Educația asta adevără pe care o bifăm noi are, deci, 150 de ani. Este, practic, o tânără zvârlugă, căreia abia ce i-a mijit mustața și i-au înmugurit sânii…

Dar ce înseamnă educația? Așa este, m-am luat cu chestiuni istorice din prima. Și nu am încercat o minimă definiție. Bine, sunt catralioane de moduri în care în decursul istoriei a fost definită educația. Dar mie personalmente îmi place, așa cum place plugarului o stacană de bere rece după ce a tras vreo 14 brazde prin tarlaua bisericii, definția lui Platon.

Educația este arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.

Așa zice marele filosof. Care, între noi fie vorba, ar trece în zilele noastre, dacă ar trăi printre noi, nu doar un conservator ca orientare politică, ci un fel de sămănătorist, cam așa. Da, atât era de orientat spre trecut și spre forme de guvernare arhaice. Dar despre astfel de chestiuni întru-un episod următor (apropo, n-ar strica să te abonezi la newsletterul meu ca să nu cumva să pierzi articolele mele din această serie).

Excepțională definiția lui Platon, excepțională. Sunt de-a dreptul fascinat de cât de bine a putut sintetiza ce înseamnă în esență educația: luarea conștientă și asumată la pilă a ceea ce există deja în noi cu scopul de a transforma acel ceva în virtute. Mai bine de atât, oricum o întoarce, nu avem cum să zicem mai bine. Io așa zic.

Bref (dacă o lungesc pe subiect, ajung să scriu o broșurică sau o semi-carte…), te-ai prins care-i faza cu educația de acum, când nu mai există țară care să nu aibă un sistem de învățământ obligatoriu de stat, versus ce se întâmpla în trecut, când educația era o chestiune privată (adică nu instituționalizată, de stat), întâmplătoare, uneori accidentală și cu o raza de acțiune în populație undeva la mijlocul genunchiului broaștei.

Și scumpă în draci. Căci costa enorm pe vremurile alea să vrei să devii deștept. Cum costă și acum, de altfel. Doar că din alte considerente și, mai important, alta este modalitate de plată: acum plătești nu neapărat în bani (deși costă unele școli de faci ghârlici la crestipontina creierilor capului), dar mai ales cu timp și nervi. Chestiune pe care o voi aborda într-un articol viitor, stai pe aproape, deci.

Cărțile

Am scris recent de ce cărțile sunt cele care cu adevărat mă fac mai puțin prost în viața mea: Citește nu doar ca să citești, ci și ca să TE citești. În articol dau 5 argumente despre cât de importantă este lectura pentru psihicul și sufletul omului. Căci combate depresia, te ajută să dormi (un devastator procentaj de 43% din cei care citesc la modul constant reușesc să își învingă insomniile!). Și alte chestii am scris în articol, merită să dai un ochi. După ce îl citești pe ăsta. desigur.

Ai putea zice că și cărțile fac parte din ceea ce ziceam mai sus despre educație. Da. Și nu. Cărțile, în școală, iau forma verișoarelor lor mai tocilare și mai degrabă pârâtoare la doamna dirigintă, adicătelea manualele. Care verișoare vin cu o chestie super-nașpa la pachet: obligativitatea de a le trage de codițe.

Manualele sunt obligatorii. Cărțile, nu. Asta-i principala diferență dintre cele două categorii pe care le-am creat în articol, adică educație și cărți.

Cărțile, așa cum văd eu chestiunea în acest context, nu vin cu obligativitatea de a fi citite. Ci cu dorința cititorului de a le parcurge. Este alegerea sa. Este fundamentală această distincție. Căci vine braț la braț cu deschiderea mentală și sufletească auto-impusă, ca să îi zic așa. Fără de care orice carte citită este fără finalizare, pardon my French.

Cel mai ușor poți înțelege cât este de important să vrei tu să citești o carte, cu această deschidere inclusă ca TVA, când îți aduci aminte cât de tare te enerva și câte bube interioare îți cauza când te obliga profa de română să citești o carte în școală. Care carte, altfel, s-ar fi putut chiar să îți placă. Dar așa nu îți plăcea. Pentru că nu era decizia ta. Și pentru că deschiderea aia era mai închisă decât o mănâstire cisterciană în plin război între doi stăpâni feudali supărat că nu mai au vin în butoi și fecioare pe butoi. Atât de importantă este dispoziția pe care o ai și în care intri ca să citești o carte.

Fără această dispoziție, fără această deschidere, din punctul meu de vedere cărțile nu își împlinesc menirea lor educațională. Nu te fac mai puțin prost în viața ta. Nu te deșteaptă cu adevărat. Și iar zic: mare dreptate a avut tovarășul Platon (io chiar cred că ar fi fost un mare comunist dacă ar fi trăit în secolul XX) când zice ce zice despre educație: dacă ești predispus să îți flexezi vritutea prin lectură, se cheamă că o ai.

Înțelepții

M-am tot sucit și m-am tot codit în legătură cu denumirea pe care să o dau acestei categorii. Și am rămas la asta: înțelepții. Pentru că, oricum o învârtim, cei despre care fac vorbire aici sunt înțelepți. Atât prin deșteptăciunea pe care o posedă (deși există diferențe masive de nuanță și mai masivă între deșteptăciune și înțelepciune, așa este, inclusiv de ordin diacronic), dar mai ales prin efectele în rândul ascultătorilor, privitorilor și, mai târziu, cititorilor care sunt expuși la această deșteptăciune.

Să intrăm direct în exemple. Socrate a fost, probabil, cel mai cunoscut răspânditor de deșteptăciune pe sistem vechi: prin vorbire. În caz că nu știai, Socrate nu a scris niciun rând. Nici măcar o juma de rând. Nu pentru că nu știa scrie. Ci pentru că el nu credea în puterea cuvântului scris, ci doar în efectul pe care vorbele le aveau ACUM (mă rog, atunci când vorbea el) în mintea și în sufletul receptorilor.

Apropo, scripta manet, verba volant. Așa era vorba din vechime. Pe care noi o interpretăm invers, adică ”ah, ce bine că avem scrisul, căci el rămâne, nu se risipește în vânt ca vorba rostită…”. Când, de fapt, în vremurile vechi era exact invers interpretarea: vorba rostită zboară ca vântul și se răspândește, în vreme ce cuvântul scris rămâne pe un raft undeva și adună praf și căcăreze de șoareci. Vezi cum se schimbă perspectiva în funcție de vremurile și de contextul în care trăim? Dar despre asta într-un episod viitor (mai bag o fisă cu abonarea la newsletterul meu ca nu cumva să pierzi alte articole din această serie).

Revenind la Socrate, mergem înainte, cum ar zice un patagonez ajuns din întâmplare la Poplaca. Și dau un alt exemplu de înțelept: Isus. Dacă poți, încearcă să faci un pic abstracție de încărcătura religioasă (pro sau contra, depinde de fiecare) pe care citirea acestui nume ți-o declanșează. Căci vreau să vorbesc aici despre înțeleptul Isus, nu despre Fiul Domnului (deși nu-s de nicio culoare religios sau ceva de genul, nici pe departe…) .

Isus a fost un mare, mare înțelept al omenirii. Prin înțelepciunea lui transmisă tuturor celor dispuși să îl asculte (amintește-ți de deschiderea despre care vorbeam la categoria cărți). Care înțelepciune, odată receptată, își urma cursul firesc: îi făcea pe oameni mai puțin proști în viața lor. Și, pe unii, îi făcea un pic mai deștepți. Apropo de faza asta mai religioasă, ș vrea să te rog un lucru: nu confunda înțelepciunea lui Isus cu ce a înțeles în decursul istoriei biserica (orice biserică creștină, de altfel) din ce a zis Isus. Căci este altă discuție. Una care ne întristează profund…

Lista de înțelepți din istorie ar putea continua cu nenumărate exemple. Dar mă opresc aici. Căci, trag nădejde, ai înțeles ideea: înțelepții sunt acele surse și resurse de lumină educațională, ca să le zic așa. Care în toată istoria noastră de omenire care ne credem rasa superioară pe această planetă au ajutat oamenii să fie un pic, măcar o țâră mai puțin proști.

Desigur, tu poți să îți faci propria listă cu înțelepți. Care nu-i musai să fie din istorie, că doar nu ai stat să te uiți în gura lor cât au trăit. Pot să fie și cei care te-au afectat – în sensul bun, desigur – în viața ta. Oameni pe care s-ar putea să îi știi doar tu și, poate, încă vreo doi tovarăși. Dar, dacă au fost atât de importanți în deșteptarea ta, cât de cât ideal, atunci sunt înțelepți. Cel puțin pentru tine. Și cine este mai important în viața ta decât tine, este?

Călătoriile

Că tot ziceam mai sus de faza cu scripta manet. Și ce înțelegeau ăia vechi prin asta. Cam așa era și cu oamenii. Căci călătoriile atunci, în practic toate secolele și mileniile de până în secolul XX (când vapoarele și trenurile au devenit un fel de rutină accesibilă, ca să îi zic așa, iar mai apoi automobilele și avioanele au completat șaormica călătorească) au fost niște adevărate expediții. Unele chiar au ajuns legendă.

Expediția Argonauților, spre exemplu. Conduși de Iason, în urmă cu cel puțin 3.000 de ani (dracu știe când și dacă s-a întâmplat cu adevărat așa ceva), dilimandroșii ăștia au făcut un traseu, cu celebra corabie Argo (de unde și numele expediționarilor, te-ai prins) un traseu uluitor pentru vremurile alea.

Adică au plecat din Grecia (din Iolcus mai exact, dar nu mai intrăm în detalii), au ajuns după multe peripeții până în Georgia de azi (Colchida) și apoi, ca să scape de regele de acolo furios nu doar că l-au ușurat de lâna de aur (obiectul muncii expediției, de altfel), dar și de fiica sa Medeea (cretină făptură demoazela asta…), au făcut ceea ce ar fi făcut orice grec care se respecta în vremurile alea: i-au tras clapa. În sensul că, în loc să coboare înspre sud înspre Propontida (cum ziceau ei Mării Marmara) ca să ajungă înapoi în Marea Egge și înapoi acasă, au luat-o înspre vest.

Și au ajuns fix în Delta noastră. Au tras pe dreapta și au alimentat la Argamum (una din petele negre de pe obrazul istoric al Dobrogei, de altfel; în fine, să nu intru în lipsa de inters a statului mirotic față de istorie că dăm în damblale p-acilea…). După care au pornit în sus pe Dunăre. După care au coborât pe Rhone. După care au ajuns în Sicilia. După care au ajuns înapoi în Grecia.

Un traseu senzațional și pentru vremurile noastre. Să îl faci atunci era ceva de factură zeiască (și chiar era, jumate din argonauți aveau ca tați niște zeii – doar că nu se știa exact care cum și-au tras-o și cu cine; greci, ce să mai…). Că aici am vrut să ajung: cine călătorea atunci, ajungea cumva mai aproape de zei. Adică devenea clar mai deștept. Mai înțelept. Mai puțin prost, deci.

Apropozito, culmea ironiei: Iason avea să moară când i-a căzut un catarg în cap fix când s-a dus să doarmă un pic fix în corabia Argo cu care a realizat măreața expediție. Adică a mierlit-o fix când nu mai călătorea e ceva vreme. Carevasăzică când a renunțat să mai caute deșteptăciune, cum ar veni. A dreaqu grecii ăștia cum își plezneau eroii după ce îi slăveau în ode, zic.

Revenind la zilele noastre, prespun că nu este subiect de discuție aprigă faptul că, după niște ani în care au fost expuși la ceea ce îndobște numim civilizația occidentală, ”căpșunarii noștri” s-au mai deșteptat un pic. Unii chiar foarte mult. Mai ales după ce au săvârșit obșteasca datorie de onoare să se întoarcă de câteva ori acasă în sat cu o mașină bengoasă (pentru standardul sătesc, desigur) închiriată și să spargă vreo 200 de E la birtul din sat. Căci au făcut asta. Unii de mai multe ori. Dar apoi, pe medie, s-au mai deșteptat. Au devenit mai puțin proști, deci.

Sau uită-te la tine. La călătoriile pe care le-ai făcut. Și din care ai învățat. După fiecare călătorie te-ai schimbat un pic. Ai devenit cel puțin un pic mai informat. Iar a fi informat este, oricum o învârtim, primul pas spre deșteptăciune. Ceea ce ne duce cumva la următoare categorie. Care-i cea mai grea dintre toate. Și de făcut, și de înțeles.

Meditația/rugăciunea

Suntem cu această categorie în plină paradigmă care stipulează că educația cere și mai multă educație. Sau, cum mi-a zis doamna mea când i-am povestit în mare ideea articolului, grămada cere vârf.

Zic asta pentru că meditația/rugăciunea este ceva ce, din punctul meu de vedere, vine de cele mai multe ori abia după ce ai bifat toți pașii (categoriile, adică) de mai sus. Sau, mă rog, cele mai multe dintre el.

Altfel spus, imaginează-ți că se trezește un Gogu într-o dimineață, după ce prestase cu deosebit elan o beție cu spirt Mona îndulcit cu bomboane mentolate de 3 lei jumate kilu. Și, după ce își scobește nara dreaptă și scoate o răpitor de frumoasă pă colorit gogoloață de muc și o admiră ca pă o capodoperă first copy și după ce se scarpină vârtos la ceea ce îndeobște numit, dintr-o pudibonderie protectoare, zona inghinală, răcnește ca o sirenă de poliție cu capsa pusă: ”Făăăă, scoală, zdreanțo, să merem să medităm, că îți umflu o parabolică peste faruri de înghiți pleistocene fără apă în cană până faci pană de creier!”. Și, satisfăcut că a dat startul la demersul educațional dimineațesc, își ridică majestuos maieul griuliu pierdut peste burta de călugăr răspopit, pentru care postul este doar ceva ce are legătură cu o santinelă pe linie de graniță…

Aia zic. Cum ar putea Gogu al nostru să mediteze? Sau să se roage? Rugăciunea fiind aici nu ”dă, Doamne, să moară dujmanul meu!”, evident. Ci ceva, acea chestie pe care simți nevoia să o săvârșești (căci aici e șpilul, e ca la cărți, ce ziceam mai sus, despre imperios necesara deschidere de a le lăsa să te învețe). Care știi că o să te ajute. Dar fără să știi cum. Despre care ai o masivă bănuială că va fi acea chestie (căci, desigur, nu ai nici cea mai mică idee cum să îi zici) care va completa minunat de rotund și rotund de minunat tot ce ai adunat în materie de deșteptăciune din celelalte chestii pe care le-ai făcut.

Istoric vorbind, nu avem de unde ști cu adevărat cine s-a deșteptat cu adevărat din meditația/rugăciunea făcută cu adevărat. Căci, nu-i așa, orice a rămas despre cei din vechime, oral sau scris sau încrustat (te trăznește uimirea când afli cât de multă istorie ”oficială” s-a scris pe baza inscripțiilor de pe tot felul de bolovani…) poate fi suspectat de PR deșănțat. Vorba aia, istoria este scrisă de câștigători, nu de cei învinși.

Dar un minim calcul probabilistic ne spune că au existat astfel de oameni. Care prin meditație/rugăciune au devenit mai deștepți. Mai înțelepți. Mai puțin proști.

Ceea ce ne dorim cu toți, este? Doar să vrem să ne deșteptăm. Să dorim să ne înțelepți. Să alegem să devenim mai puțin proști. Căci aici stă una din marile probleme ale omenirii în acest moment: avem toate condițiile contextuale să devenim mai deștepți, dar unii alegem să rămânem la fel de proști. Dar despre asta, voi povesti într-un articol viitor, despre care cel mai sigur o să afli dacă te abonezi la newsletterul meu (cei 5.000 de abonați like asta!).

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)