Teoretic, ar trebui să zic ceva introductiv despre Nicu Alifantis. Dar, serios, ce să zic? Cine nu îl știe? Cine nu a ascultat măcar vreo 3 piese (și sunt modest aici…) scrise și cântate de el? Așa că nu o să fac nicio introducere.

O să zic doar că mă mândresc teribil că, din motive care îmi scapă la modul masiv, îi sunt simpatic. Așa zice el. Așa că am profitat de această simpăticoșenie, ca să îi zic așa, și i-am adresat câteva întrebări din seria ”Comunismul pe înțelesul corporatiștilor”, la care m-am alăturat datorită secțiunii de pe blogul meu #IstoriaNeÎnvață.

Uite și un rezumat al discuției.

Cum era atunci și cum este acum

În perioada aia exista o cenzură dar care nu era impusă pe față, o cenzură pe care noi oamenii de artă o conștientizam și pentru ca mesajul nostru să ajungă la oameni, făceam în așa fel încât să ne strecurăm cât mai abil printre acele lucruri care nu trebuiau să” transpire”.

Asta era în schimb o provocare extraordinară pentru noi. Dacă voiai să spui ceva, să lovești undeva, să atingi un anume punct sensibil al nației române din acea perioadă atunci era nevoie să fii foarte isteț, cu mult har ca acel lucru să se simtă, să-l auzi acolo cu alte cuvinte. Jocul astă cu ideile cu cuvintele, interacțiunea cu oamenii era extraordinară în acea perioadă.

Acum e altceva, o altă abordare a fenomenului artistic. Sunt deacord cu ce e acum dar și cu ce a fost cândva. Acum lucrurile sunt mult mai incitante, totul este pe bani pe un parteneriat. Înainte artistul era un făcător al totului și producător și manager. Acum lucrurile s-au diversificat, e foarte bine. E un examen foarte dur pentru noi. Cine îl trece, trece, cine nu, asta e!

Diferența dintre publicul de atunci și publicul de acum

Publicul de atunci altă distracție nu avea, aveau un post de televiziune, unul de radio și după aia era cinematograful. Librăriile erau full de carte, multe cărți bune s-au editat în perioada aia. Astea erau preocupările oamenilor, lumea era dornică. Erau câte doua concerte pe zi iar în weekend trei. Viața era dură și atunci și acum, publicul era disperat de actul cultural artistic îl gusta din plin, îl mânca cu toată gura, cu tot sufletul, cu toți porii.

Acum te uiți la televizor, navighezi pe internet și ai o mie de posibilități. Mi se pare foarte bine ca și informație dar în același timp e o dură lovitură dată cărții ca obiect, discului.

Constat cu mare bucurie că în sală au apărut foarte mulți tineri care vor muzică românească. Muzica românească, teatrul românesc, filmul românesc, cartea românească au devenit în această epocă a exploziei informatice un fel de ’’oi negre” ale fenomenului cultural. Mă bucur însă că sunt copii care vin în sală și pentru mine e îmbucurător că ei iubesc ”oile negre”, am un gram de speranță în sufletul meu.

Despre distrugerea valorilor culturale naționale

Distrugerea valorilor culturale este cel mai mare dezastru care s-ar putea întâmpla pentru o națiune. Națiunea există prin istorie, istoria începe de ieri și din orice secundă pe care am trăit-o, trebuie să iubim istoria și să o respectăm. Pe mine m-a durut foarte tare acel an 2018, care a trebuit să fie o nebunie, un eveniment senzațional cu sărbătorirea Centenarului Unirii. Toată lumea a minimalizat acel eveniment.

Acesta e destinul nostru, locul unde ne-au adus părinții pe lume. Cum să nu-ți iubești patria și 100 de ani de existența ei? E o confuzie între toată generația asta tânără, între ce a fost și ce este. Dacă am ales să trăiesc aici cum să nu iubesc țara asta, cum să nu iubesc oamenii ăștia?