În Roma Antică exista instituția triumfului. Adică un mare grangure, după ce făcea ceva frumos, cât de cât (de regulă lua gâții la niște mii de oameni în luptă), primea un triumf. Care era, pe scurt, o mega-sărbătoare, cu mers într-un alai fastuos pe strada principală a urbei, cu bețivăneli și spart mațe și orgii, dar numai după ce stimabilul cu pricina (că ăsta era, de fapt, șpilul oficial al triumfului) era purtat pe bulevardul cel mare într-un car de luptă și ovaționat, stropit cu flori, de astea.

Practic, respectivul vremelnic ciumete care era ovaționat și peste care se împroșcau flori primea recunoașterea publică pentru ce a făcut pentru republică (apropo, cuvântul republică vine de la latinescul res publica, adică treaba poporului, gen).

Doar că, vedeți voi, în timp ce ăia de pe margine aruncau cu flori înspre el și strigau toate cele cuviincioase, tot ei se gândeau că prea s-a sumețit ăsta și a devenit important, așa că ia să ne gândim noi cum să îi dăm niște perverse un pic mai încolo. După ce terminăm de băut și de mâncat și de orgit, firește, că doar oameni suntem.

În timpul triumfului, pe căruța aia festivă, în spatele celui ovaționat stătea un sclav, care îi șoptea în ureche: ”Fraiere, lasă-i pe papagalii ăștia care te ovaționează, sunt fix trânta, nu uita că ești doar un simplu om”. Gen – s-au gândit acești geniali de ucigători și ucigători de geniali romani antici – să nu și-o ia ăsta în cap să se creadă mai cu un cojone în plus decât alții (nu prea le-a ieșit, în cele din urmă, dar asta este o altă poveste).