Luis Landero zicea la un moment dat într-o carte, nu mai țin minte în care, așa: ”eu sunt ateu; dar un ateu nepracticant”.

Mi-a plăcut atât de tare această zicere încât mi-am asumat-o. În sensul că mi s-a părut că vorbește despre mine, nu altceva :)

Pentru că, da, în momentul în care scriu aceste rânduri și am 45 de ani bătuți pe muchie, fix așa m-aș putea descrie: un ateu nepracticant.

Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu vreo 20 de ani cam cum stau în chestiunea în cauză aș fi fost teribil de tranșant (așa cum, la urma urmei, este chiar indicat să fii când ai 20 și un pic de an): ateu acerb.

Pentru că era perioada în care eram foarte înverșunat împotriva ideii de Dumnezeu (fără să îmi dau seama, în învolburarea mea, că așa, practic, legitimez ideea de Dumnezeu, deci acceptam că există…).

Doar că timpul are darul ăsta de a ne lua la pilă. Pe fiecare dintre noi. Și, iată, după 20 de ani de la acele certuri permanente ale mele cu entitatea despre care eu nici măcar nu acceptam că există (te-ai prins în ce disonanță cognitivă majoră era, este? :D), acum sunt împăcat cu mine pe chestiunea apartenenței mele (non) religioase. Și îi mulțumesc lui Landero că mi-a dat termenul cu care să defilez: ateu nepracticant.

Mi-e bine așa? Sigur că mi-e bine. Așa cum ne este bine cu orice acceptăm ca fiind parte din noi. Așa cum ne este bine cu orice simțim că ne definește ceea ce suntem. Așa cum ne este bine cu orice știm că, cel puțin pentru o perioadă, lumea ne asociază.

Dar simt și un oareșcare regret:

Nu am reușit până acum să mă fac să cred în ceva superior nimicniciei omului.

Spune-i Dumnezeu. Spune-i Allah. Spune-i Thor (deși aici, dacă îți apare în minte mutra lui Chris Hemsworth, s-a dus dreaqu toată ideea celestă… :D). Spune-i cum vrei. Doar să definească ceva superior miraculosului boț de lut însuflețit care este omul.

Căci, oricum o învărtim și oricât de încrezători în umanismul decisiv și planetar am fi, trăgând linie tot aia suntem, ca oameni, niște trecătoare învolburări ale materiei universale, la care ne întoarcem doar ca să simțim, în clipele noastre finale, că viața este doar punctul ăla mic și aproape de nebăgat în seamă dintre infinitul din care ne naștem și eternul în care plecăm.

Am zis mai sus ”să mă fac să cred”. Pentru că măcar asta, în ateismul meu nepracticant, știu: noi, cu mintea noastră și cu simțirile noastre bătătorite de ceea ce îndeobște numim existența noastră, noi, fiecare dintre noi, suntem cei care ne facem să credem în ceva.

Știu că există unii care spun că ”mi s-a arătat adevărata credință”. Io doar zâmbesc ateic și dau din umeri. Pentru că în așa ceva nu cred. Nu cred în prăvălirea dinspre ceruri a credinței în creierii capului cuiva. Ar fi mult prea simplu :)

Știu că există unii care spun ”am citit 980678545 de cărți și acum înțeleg și cred”. Io doar zâmbesc ateic și dau din umeri. Pentru că în așa ceva nu cred. Nu cred că niște cuvinte, oricât ar fi de multe, scrise de alți oameni, mai mult sau mai puțin asemănători mie, pot să mă facă să cred. Ar fi mult prea simplu :)

Știu că există unii care spun ”am descoperit credința după ce viața m-a lovit năpraznic”. Io doar mă încrunt a părere de rău. Pentru că în așa ceva aș putea crede. Aș putea crede că, atunci când viața te dărâmă, ai nevoie de ceva de care să te spriini ca să te ridici din nou în picioare. Iar asta nu este simplu deloc…

Doar că în toate cazurile de mai sus, noi, fiecare dintre noi, alegem. La noi este alegerea. Noi ne facem să credem. Noi alegem să credem. Nu ne obligă nimeni. Nu ne forțează nimeni. Decizia este la noi.

De aceea zic ce zic: ”să mă fac să cred”. Care este, în esență, tot o formă de obligare. De auto-obligare, dacă vrei. Doar că este și o alegere în același timp: aleg să mă oblig să cred. Ceea ce nu prea e bine, așa este…

”Băi, dar cu tine nu e bine nicicum!”, ai putea zice. Și ai avea dreptate. ”Dacă crezi, nu crezi, dacă te faci singur să crezi, iar nu e bine”, ai putea adăuga. Și ați avea dreptate.

Dar și eu am dreptate. Pentru ce am vrut eu, în nimicnicia mea de trecătoare învolburare a materiei universale, să zic cu rândurile astea este după cum urmează:

Credința există în tine atâta vreme cât tu alegi să crezi că ea există.

Iar alegerea să crezi că în tine există credință îți aparține doar ție și nimănui altcuiva.

Iar eu, în nimicnicia mea de trecătoare învolburare a materiei universale, te invidiez dacă ai credință. Dar te invidiez cu drag. Așa cum face orice pios ateu nepracticant care își respectă credința :)