Dragostea este acea stare psihologică care duce la transformarea cuiva sau a ceva în propria extensie.
Ceva de genul este definiția. În engleză sună mai bine*. Și oricum sunt sigur că nu am tradus io cum trebe. Ideea este că te pune un pic pe gânduri.
Nu m-am gândit niciodată la dragoste așa. Nici la cea pentru doamna mea, nici la cea pentru copii. Am luat-o ca atare. Pe principul ăsta-s io, așa simt. Ba chiar așa mi se pare normal să simt. Fără nicio explicație. Fără să stau pe gânduri nici măcar un milimetru de secundă.
Doamna mea este propria mea extensie. Pentru că așa vreau eu să fie. Așa am proiectat-o eu să fie. În creierii capului meu. Și la fel și copiii. Acesta este rezultatul dragostei.
Are ceva logică, zic. Sau n-are?
Bine, ăsta-i un exercițiu de înmuiat neuronii în undele limpezi ale scremutului ontologic. Că e bine să facem de astea din când în când. Că ne ajută. Nu știu exact la ce ne ajută. Dar de încurcat sigur nu ne încurcă.
Ah, cât despre faza cu ”ceva” în loc de ”cineva” să ne gândim doar la fanatismul unora din galerii. ”Mămă, te iubesc mult, dar nu ca pe (insert here orice echipă)!” ar fi stilul de dragoste pe care unii o simt față de ceva, nu față de cineva.Aia zic.
*Love is a state of emotional mind that causes one to prioritize someone or something external as an extension of self.
#AflateDinCarti adică din cartea ”A Hunter-Gatherer’s Guide to the 21st Century: Evolution and the Challenges of Modern Life” de Heather Heying, Bret Weinstein.