Mulți mă acuză că îmi fac promovare deșănțată la ce fac eu prin astă lume. Că vine vorba despre cartea mea. Că vine vorba despre audiobook. Sau despre masterclassul de digital marketing. Sau despre ce facem la Kooperativa 2.0. Sau despre orice.
Iată, tocmai ce am făcut asta în paragraful de mai sus. Promovare. Auto-PR. Laudă de sine. Cum vrei tu să îi zici. Și ți-o zic direct: mă simt absolut ok că fac asta. Ba chiar aș zice mai direct: nu concept să existe o altă formă de-a mea în care să exist online.
Și n-ar fi rău să începi și tu să gândești așa. Îți explic mai jos de ce zic asta.
Tu de ce nu te lauzi cu ce faci?
Serios te întreb. Oprește-te un pic din citit și întreabă-te asta. De ce nu te lauzi cu ce faci? Ce te oprește? Care-i frâna? Cum îți justifici tu ție în oglindă că nu spui lumii despre ceea ce faci?
Cum văd eu lucrurile, problema imensă cu acest soi de modestie (sau cum să îi zic) gen ”eu nu zic nimic despre ce fac, las faptele să vorbească de la sine” este imperială. Pe bune, fără caterincă o zic, extraordinari oamenii care au atitudinea asta.
Cu o teribilă precizare: funcționează atunci când merge la pachet, umăr la umăr, halbă la halbă cu ceva fundamental: acceptarea serenă a acestui destin auto-impus (sau cum să îi zic).
Pentru că altfel – așa cum din păcate văd îngrozitor de des în jurul meu – când această modestie (sau cum să îi zic) vine la pachet cu frustrarea gen ”dar câte fac eu și nu vede nimeni, ce strâmbă e lumea asta!” ceva dă cu virgulă. Grav.
Și modestia asta numai modestie nu este. Ci o aruncare de vină asupra celor din jur fără ca ei să știe măcar că au vreo vină.
Așa că eu, în nimicnicia mea arogantă, prefer să zic ce fac. Cât de des pot. Cui este dispus să mă asculte. Pentru că mă cunosc foarte bine (sau cel puțin am impresia că…): nu mi-aș ierta-o niciodată dacă nu m-aș uitat în această oglindă care îndeobște se numește opinia publică 2.0 (sau cum să îi zic).
Că și despre asta putem avea o discuție cu scântei: faptul că nu trâmbițezi ce faci (bine, nu în nesimțire așa cum o fac io) nu cumva este și o formă de frică împotriva a ceea ce gura lumii, slobodă și vituperândă, o să zică despre ce ai făcut tu? Numa întreb.
Să îți mai spun că de multe ori ce faci tu ar putea fi de folos unora? Care nu au cum să le fie de folos ce faci tu pentru că, tă dă, tu nu zici nimic despre ce faci tu. Iar ei, desigur, nu au de unde să afle.
Nu de alta, dar crede-mă când îți spun, ca marketer bătrân și pe alocuri simpatic:
Dacă nu te lauzi tu, nu te aștepta să o facă alții pentru tine.
Altfel, io ți-o zic direct: de ce să o arzi pe interneți dacă nu obții niște beneficii din arsul ăsta? De ce să nu faci altceva în viață decât să te enervezi că ceva tolomac din față zimbru din părți timbru a zis ceva despre ceva ce îți place ție și tu nici măcar nu știi cine este ăla, dar tot te enervezi? De ce să nu faci altceva mult mai plăcut, mai util și mai pe feng shuiul tău decât să stai pe interneți nu doar degeaba, ba chiar să și pierzi pe linie de acumulat frustrări și enervări.
Nu înțeleg neam de ce ai face asta. Că io nu o fac. După cum lesne vezi. Eu stau pe interneți ca să obțin beneficii. Cum ar veni, o mică parte din banii pe care i-ai plăti ca să asculți audiobookul meu, spre exemplu, intră în cont la mine. De-o bere. Două. Trei. Câte s-or aduna.
Dacă tot stai pe internet, ia vezi și tu cam ce beneficii poți obține. Căci altfel, dragă cetitorule, dacă tragi linia aia la final de zi, lună, an sau viață, cu ce rămâi după statul degeaba pe internet dacă nu cu bucăți rupte din ceea ce ai fi putut fi?
Aia zic.