Îi sună telefonul. Se vedea la apelant așa: Șefu!!!. Da, cu trei semne de exclamare. Și decid să răspund eu. Și i-am zis așa:
Boss, nu mă cunoști. Dar nici nu vrei. Pentru că nu m-aș putea abține să nu îți sar la beregată. Ce faci tu cu X (numele amicei mele) este o mizerie. Trăiește într-o teroare continuă din cauza ta. Este la limita de rupere pentru că tu ești un mare bou. Să îți fie rușine și să nu te pună dracu să ajungi în calea mea.
Așa i-am zis. Mă rog, mult mai dur. Cu mult mai multe cuvinte de cartier. Că io și știu. Și i-am închis.
Amica se întoarce de la bar (unde negociase o factură pentru consumație sau ceva). Se uită repede înspre telefon. Ecranul gol, fără notificări (din moment ce răspunsesem io). Se relaxează și în timp ce ne ridicam și ne strângeam lucrurile să plecăm, tresare: era un mesaj de la Șefu!!!
Îl citește, se încruntă și devine vizibil confuză. Io mă făceam că plouă. Și plecăm.
A doua zi mă sună. Și, în timp ce o auzeam râzând, îmi spune:
– Măi, nebunule, ce ai făcut? Că nu înțelegeam mesajul de la șefu (care, pe scurt, zicea ”iartă-mă pentru tot, discutăm luni la birou”). Când am ajuns luni la birou eram fiartă de grijă că ce o să îmi zică. Și mi-a zis că își cere iertare. Că nu a știut că pune atât de multă presiune pe mine. Și că nu o să își ierte niciodată că nu a discutat mai mult cu mine. Să înțeleagă prin ce trec. Uite ce ai făcut! Mulțam.
N-am lăsat-o să se bucure prea mult. Căci, în stilul meu direct de cartier de Vitangeles, am întrebat-o:
– Auzi, fato, dar tu de ce nu i-ai spus nimic niciodată?
A tăcut. Încă mai tace și acum.
Aia zic.
PS M-am întâlnit cu Șefu!!! din întâmplare la un eveniment. Un personaj comun. Că nu știu cum să îi zic altfel. Absolut nimic special la el. Nimic cu care să iasă în evidență. N-am avut chimie cu el. Dar nici nu mi-a transmis chestia aia de mă face să resping imediat anumiți oameni. Aia e.