Povestea doamnei Murasaki a venit firesc după ce am citit Povestea lui Genji. Căci și Liza Dalby (marketingul autoarei zice că este singura occidentală care a ajuns geișă în Țara Soarelui Răsare…) a împrumutat stilul ”mamei” lui Genji, Shikibu Murasaki, așa că sunt, practic, niște cărți gemene. Chiar dacă au fost scrise la distanță de peste 1.000 de ani.
Dacă vreți să o citiți, vă spun din start că trebuie să citiți Povestea lui Genji prima dată. Altfel nu o să înțelegeți foarte multe aluzii și foarte multe paralelisme pe care Liza Dalby le face cu povestirile originale scrise de Murasaki. De fapt, unul din motivele beton ca să citești această carte este să vezi un fel de the making of imaginat al vieții autoarei japoneze care l-a creat pe Genji. Să vezi prin ce frământări a trecut (mă rog, prin ce frământări crede Liza Dalby că a trecut) și cum a influențat scrierea cărții ce i s-a întâmplat chiar ei, în viața reală.
Bun, pe sistemul deja anunțat și în curs de consacrare, iată cele trei lucruri cu care am rămas după cartea Povestea doamnei Murasaki.
O privire în complicatul sistem feudal de la curtea imperială japoneză de secol X. Împărțirea între stânga și dreapta. Despre rolul împăratului, cu masivele sale limitări. Despre cât de important era ceea ce am numi noi acum un prim-ministru (practic el făcea și desfăcea regatul). Despre super-interesantele ritualuri și sărbători. Despre cum, bărbat de stat important fiind, dacă nu știai să cânți la un instrument, să scrii un poem decent sau să dansezi cât de cât să nu te faci de telecomandă, apoi lumea se uită oareșcum disprețuitor la tine. O lume teribil de ciudată, practic. Dar tocmai de aceea atrăgătoare. Mai ales pentru ”civilizații” occidentali care suntem.
Care era statutul femeii în Japonia feudală. Este multă istorie în ce scrie Liza Dalby acolo. Documentarea care se simte (mă rog, pe care am simțit-o eu sau pe care mă amăgesc să simt că am simțit-o…) este masivă. Așa că atunci când își pune personajul în tot felul de situații (multe frustrante) în raport cu bărbații japonezi înțelegem multe despre cum era lumea pe atunci. Expresii de genul ”a înțeles încă de la 14 ani că un bărbat nu trebuie să ceară voie unei femei să i se adreseze” puse în gura personajului principal sunt mai percutante decât să citești ceva paragrafe istorice de pe Wikipedia sau ceva.
Relația din Japonia și China. Cumva invers decât este acum. Adică Japonia era considerată (și se considerau și ei atunci, de cele mai multe ori) un fel de regat înapoiat față de China. Inclusiv la nivel cultural, referințele la cultura chineză sunt permanente și la nivel laudativ. Spre exemplu, tatăl lui Murasaki (un intelectual mai papagal, așa; dar o zic cu simpăticoșenie) a primit tot ce a primit de la curtea imperială (inclusiv guvernator al unei provincii) pentru că era un specialist în poezia chineză. Interesantă perspectiva asta istorică, adevăr vă spun eu vouă.
Vă recomand să citiți Povestea doamnei Murasaki. Dar, din nou vă zic, după ce citiți Povestea lui Genji. Ca să vă fie rotundă lectura, ca să zic așa.
