Am ascultat de patru ori ultimul album DreamTheater – Astonishing, înainte de a scrie aceste rânduri. Din două motiva mari și late: 1. respect prea mult aceastră trupă ca să scriu despre ei pe repede înainte 2. Astonishing este un album pe care nu poți să îl ”digeri” doar din două ascultări.

Concluzia mea despre album este cea din titlu: este un album de colecție, dar nu unul istoric. Acuma, este drept, ambele noțiuni ”istoric” și ”de colecție” sunt ca în bancul ăla cu depinde de ce parte ești. Ba chiar unii dintre voi ați putea spune că se cam suprapun. Eu nu cred asta. După cum vă explic mai jos. Din punctul meu de vedere, desigur. Subiectiv, firește.

Așa, ca punere în context, ”Astonishing” este o operă rock. Care durează 2 ore și 10 minute. Pentru că sunt 24 de piese, împărțite în două acte. Cu o poveste cam – cum să îmi aleg eu cuvintele… – mai de scenariu de film de mâna a doua, pardon my French. Cu o lume în viitor, în 2285, în care muzica dispare (sau ceva…). Cu ăia răi și cu unii buni. Și, firește, lupta dintre cele două păreri, ca să zic așa. Mie faza asta mi s-a părut un pic sub ce așteptam de la Dream Theater, dar treacă de la mine. Vorba aia: la o adică și Matrix ar putea fi descris ca ”filmul ăla în care oamenii stau ca bateriile și o ard conectați la tuburi”.

Ce înseamnă istoric pentru mine? În ceea ce privește Dream Theater, răspunsul este unul simplu: albumul ”Images and Words”. Pe care l-aș asculta oricând, oriunde. Mi se pare un album perfect. Din toate punctele de vedere. Asta înseamnă istoric pentru mine. Un album care schimbă o generație întreagă, care bulversează cohorte de muzicieni, care reușește să pună genul ăsta de muzică în sufletul multora. Un album istoric este cel care, prin vaoarea sa, este unul de colecție.

Ce înseamnă de colecție pentru mine? Exact ce este Astonishing: un album pe care nu are cum să nu îl vrei în raftul tău de muzică selectă. Pentru că este o mega-reușită, din multe puncte de vedere. De colecție este – așa cum am văzut prin unele părți (apropo, dacă știți de unde pot să îmi cumpăr dublul CD, să îmi ziceți, merci!) – printul, ca să zic așa. Pentru că albumul vine cu o ”cărțulie”, în care este toată povestea de mai sus, foarte frumos ilustrată, adică – v-ați prins – de colecție. Și ideea în sine de operă rock este de colecție, of course.

Diferența dintre ”istoric” și ”de colecție” vine să lovească ici-așa: albumul de colecție care este și istoric vrei să îl reasculți permanent; albumul de colecție care nu este istoric stă frumos pe un raft și te uiți din când în când la el, bucuros că îl ai (cu varianta mai gherțoistică a lui ”te dai mare că îl ai”).

În #CatalogulDeAlbume, ”Astonishing” primește un sincer 9. Cu felicitări pentru – hai să îi spunem așa – un experiment reușit. Chiar foarte reușit. Unul de colecție, cum ziceam :) Vă recomand cu maximă căldură să îl ascultați. De mai multe ori chiar. Ca să puteți să îl înțelegeți cum trebuie.

Pentru cei care ziceți că ”Astonighing” este o capodoperă, am fix două întrebări:

1. De ce strigați la mine, doar și eu susțin asta?
2. Dacă ar fi să alegeți Top 3 albume Dream Theater pe care să le reascultați mereu, ar fi ”Astonishing” printre ele?

https://youtu.be/eEZKQHqYR6Q?list=PLToa5JuFMsXR7S5f8Ti0IWHYFOU5WclqA