Să stabilim un lucru de la început: cei de la The Shrine sunt cu capul. Rău. Trebuia să vă spun asta din start pentru că, din muzica lor, chiar dacă se simte o anumită zbenguială ontologică (dacă îmi permiteți forțarea), tot nu se simte dilimadroșenia de care băieții dau dovadă și in the real life, cum ar zice congolezul ajuns să bea o bere la birtuțul din Poplaca.
Bun, ce mi-a dat documentarea? Ce vă ziceam în titlu: că sunt duși rău cu capul. În sensul bun, firește. Am hotărât că, decât să vă scriu cât de duși sunt, mai bine vă exemplific prin niște poze, luate de pe pagina lor de facebook. Colea mai jos.
V-ați prins, cred: băieții ăștia trăiesc pe stilul ăla de demult apus de rocknroll. Adică muzica este viața lor și viața lor este muzica. Tare bine mi-a prins să văd că mai există nebuni frumoși de ăștia. Nu că eu aș putea fi vreodată, dați-i pace. Dar e ca la doctor: nu vrei să ajungi la el, dar ce bine este să șții că există undeva… :)) Mă rog, nu a fost cea mai reușită comparație, dar v-ați prins voi.
Nu sunt multe de spus despre ultimul album The Shrine – Rare Breed. Trebuie ascultat, nu vorbit. Și simțit feelingul albumului. Unul de libertate totală, de jemionfichism acut, de miserupism baroc. Un spirit pe care pe mine m-a încântat. Și pentru care, în #CatalogulDeAlbume, Rare Breed primește 8,5.
https://youtu.be/-_0MBSXGTNc