Notă: Teoretic, nava amiral a acestei postări ar fi trebuit să fie „Maestrul şi Margareta„. Nope, nu este.

Cei mai atenţi dintre voi aţi văzut epocalul live blogging pe care l-am executat din trenul 1621, vagonul 4, loc 65 venind să prestez corespunzător în calitatea mea de blogger oficial al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Serios, s-au întâmplat atâtea în vagonul ăla, încât mă gândesc că cineva, care are mai mult timp şi chef, poate să facă nişte ture de astea prin ţară şi să scrie o carte la câte se întâmplă :)) Noroc că la unele faze a fost martor şi Oana, că altfel ziceaţi că le bag de la zi-le Loredana :))

Când m-am dat jos în gara din Sibiu, mi-am dat seama că nu mai fusesem niciodată acolo, căci era prima dată când veneam cu trenul. Şi am avut ciudata senzaţie că habar nu am unde sunt… Adică, să ne înţelegem, cunosc Sibiul, am fost de multe ori pe aici, nu prea mă rătăcesc. Doar că din gară, cum mă uitam eu aşa în jur, habar nu aveam unde sunt şi cum aş putea eu lega harta mentală a Sibiului meu (ehe, ce expresie… :D) cu locul ăsta ciudat, căruia, în lipsă de altceva, i se spune gară. Dar, imediat ce am urcat în taxi si am făcut prima la stânga, GPS-ul meu intern s-a activat şi am înţeles unde suntem, întru uşurarea neuronilor mei puţini şi panicaţi…

Taximetrista (căci era o doamnă) ne-a dus şi pe mine şi pe Oana la Hotelul Premier. Pe drum i-am spus că trenul face 6 ore de la Bucureşti la Sibiu, iar dânsa a avut o reacţie tipic ardelenească, ce m-a uns pe sufletul meu de moroşan perpetuu: „ioiiiii, Domne…” :)) Ne-am cazat, alea, alea, după care am sunat-o pe tovarăşa Bazavan, ca să bem şi noi o cafea de bun venit, alea, alea. Când am auzit că se află în Pardon Cafe, am zâmbit, căci exact acolo i-aş fi propus să ne întâlnim, căci îmi place corespunzător feng shuiul de acolo.

Ne-am întâlnit, am povestit despre ce spectacole îmi recomandă Cristina să văd şi, până să îmi termin eu berea, apare Andreea. Cu care bat palma să ne ducem în Piaţa Mică, unde urma să aibă loc spectacolul „Călăreţii„. Şi plecăm. Ajunşi la locul faptei, facem joncţiunea cu Ruxa, şi vedem, printre altele, cele pe care mi-am permis să le imortalizez cu, fireşte, Instagram :D

Între timp începuse spectacolul „Călăreţii”, un showuleţ simpatic, cu trei neni care, în esenţă, fac lumea să râdă :)) Adică bagă şi nişte glumiţe, fac şi nişte tumbe, aleargă, incită lumea la cântat şi la strigat, adică exact ce trebuie să facă un spectacol stradal ca să fie bine să nu fie rău.

După spectacol, în timp ce ne îndreptam către o terasă să băgăm şi noi o pizza, cerul se întuneca şi auzeam lumea din jur „mamăăăă, ce ploaie vine…”.

Nu a venit nici o ploaie, ceva picături răzleţe pe acolo, adică nimic de speriat. Aşa că lumea s-a bucurat în continuare de ceea ce este una din „inimile” Festivalului, spectacolele stradale, cum ar fi „Boemii„, la care lumea participă cu zâmbetul pe buze. Aşa e de fain să vezi lumea zâmbitoare, zău :)

După care a venit surpriza ediţiei, ca să zic aşa. Căci m-am dus să văd doar câteva minute din „Nu-ţi pierde sufletul” (nu aveam cum să stau mai mult, trebuia să ajung la teatru). Dar acele câteva minute, trei piese au fost, m-au lăsat cu gura căscată şi cu pielea zbârlită pe mine, cum ar veni. Căci cei 10 cetăţeni care prestau un gospel de mare angajament într-o biserică (iertaţi-mă mereu le uit pe astea cu bisericile…) m-au dat pe spate. Drept pentru care mi-am promis în barbă că trebuie neapărat să văd tot concertul.

Ne-am intersecta, pe scurt, cu Nebuloasa, Anne-Marie şi Victor, ne-am salutat pe scurt şi apoi am plecat să vedem „Maestrul şi Margareta„. Despre care am scris în Republica Culturală Chineză, dar mă citez doar un pic, ca să înţelegeţi cam care este feelingul:

“Maestrul şi Margareta“ îmi pare un spectacol care are de toate, fără a avea totul, fără a avea acel feng shui complet, autosuficient, de o splendidă autarhie artistică, aşa cum au marile spectacole. Scenografia chiar interesantă, distribuţia bună, ritmul alert şi cu multe ruperi de ritm (partea de multimedia mi-a plăcut, deşi s-a insistat de multe ori prea mult pe ea), textul (de fapt, ca să o spunem pe aia dreaptă, compilaţia de fragmente din textul lui Bulgakov) fabulos. Dar parcă erau părţi (ia să bag una de aia intelectuală aici) dintr-un puzzle ontologic, pierdut într-un oniric în care nu reuşesc să se regăsească şi să se întrepătrundă ca să formeze aceas imagine inteligibilă înspre care orice puzzle aspiră. Tradus: piesa nu convinge.

Cam asta a fost, stimabililor, în prima zi în care am bloggerit oficial la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Dacă v-aţi aşteptat la chestii intelectuale sau ceva de genul, lăsaţi, nu mai insistaţi, nu e prăvălia potrivită. Ce vedeţi aici sunt gândurile unui om care se bucură că poate fi părtaş la aşa ceva. Atât :)

Ne auzim mai încolo. Sau mâine. Cum ne-o fi norocul :))