Ce ţară avem… Are nişte minunăţii minunate, dacă îmi permiteţi construcţia lingivsitică de mare suferinţă, dar şi nişte accesorii românistice, ca să le zic aşa, de te fac să îţi muşti pumnul a ciudă şi să te întrebi de ce s-a inventat vina de a nu te fi născut în altă ţară, mai puţin înciotricată. Bine, eu unul, care am un feng shui corespunzător (şi când mi se strâmbă un pic îmi activez zenul decisiv), trec peste aceste clipe de rătăcire nevrotică şi tot îmi iubesc ţara, dreaqului.
Par egzamplă. Între Bucureşi şi Sibiu există un mizilic de 300 şi ceva de km. Zic „mizilic” pentru că mă raportez la secolul XXI în care, dacă m-am uitat eu bine pe ceas, trăim. Secol în care acest mizilic ar însemna vreo 2 ore şi un pic pe autostradă şi sub două ore cu trenul. Vorbesc aici, v-aţi prins, despre situaţii ideale. Europene, ca să o zic pe aia normală. Realitatea ne loveşte, însă, dur şi iremediabil.
Autostradă nu avem decât porţiunea de 120 de km între Bucureşti şi Piteşti, să fie primită, trăiască Partidul Comunist Român, că el a făcut-o. În rest pauză de masă. Drept pentru care dacă scoţi 4 ore pe distanţa asta se cheamă că te-ai descurcat onorabil şi că te poţi pupa singur.
Dacă în cazul maşinii mai trebuie să depăşeşti, să stai în coloană la o lucrare de drum sau la un accident, să aia şi aia, cum se întâmplă când mergi pe şoselele patriei, cu trenul ar trebui să fie mai simplu, nu-i aşa? Adică, linie întinsă, fără semafoare, fără stat în coloană, fără alea, fără alea. Numai că la noi, în România anului 2013, trenul de la Bucureşti la Sibiu bifează mizilicul de distanţă de vreo 300 şi un pic de km în 6 ore. Dap, aţi înţeles bine. 6 ore. Ceea ce cred că este – poate ar trebui să facem nişte cercetări amănunţite – un record mondial la cel mai încet mers cu trenul când tu te dai ţară europeană şi modernă şi devreme acasă.
În fine, hai să îmi activez zenul ăla despre care vă spuneam. Şi să mă apuc de ceea ce v-am promis în titlu, adică de un prea-frumos live blogging din trenul 1621, vagonul 4, loc 65, în care îmi deplasez augustul fizic către Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2013, unde am onoare să fiu unul dintre bloggerii oficiali :)
Mergând pe peron, căutând vagonul 4, am trecut pe lângă el cu nonşalanţă, căci nu era trecut numărul pe el, aşa că de la vagonul 5 am ajuns, trecând pe lângă vagonul restaurant, la vagonul 3. Oh wait, vagonul restaurant este vagonul 4! Adică o chestie mişto, cu jumătate scaune de alea două câte două faţă în faţă, pe sistem open space, şi jumătare un frel de bar de ăla cu ceva cafea, sucuri şi trei cronţănele. Nu e foarte multă lume în vagon, cam jumate plin. Am o măsuţă de aia pliabilă, gen, pe care mi-am instalat laptopul şi de la care prestez. E cam jerpelită ea aşa, în felul ei, dar e ok, hai să nu fim cu paşaport din Absurdistan, vorba Adei Milea.
Evident că în timp ce mai prestez la acest live blogging mai verific nişte mailuri, mai redactez nişte documente (contracte, oferte, ştiţi voi, chestiilea alea plicticoase, dar fără de care nu se poate) şi, fireşte, o să mă apuc de citit ce au scris bloggerii care deja s-au înfruptat din FITS.
Un grup mai în vârstă, 3 doamne şi 2 domni, cred (nu m-am holbat la ei ca să îi număr, mă înţelegeţi), sunt ofticaţi că nu au locurile faţă în faţă „să mai povestim şi noi până la Deva”, drept pentru care începe un şir de permutări „vă deranjează dacă vă mutaţi în locul meu? Merci, sunteţi tare simpatic” şi, după vreo 4 minute, iată grupul fericit, au reuşit să stea faţă în faţă 4 dintre ei (dap acuma văd că sunt 5 de toţi), iar no 5 stă în dreapta celor 4, adicătelea tot în zonă. A început bine călătorie, am sentimentul muncii făcute şi îndeplinite corespunzător :D
Lângă mine stă o doamnă. Care a început să se uite la ce scriu. La pariu că după ce vede rândurile astea nu o să se mai uite? Dap, uite exact aşa s-a întâmplat, a roşit şi şi-a întors privirea către geam. Fără să ne vorbim. Fără ca eu să mă uit la ea. Un nou sentiment al datoriei făcute mă încearcă.
Am rezolvat mailurile urgente, aşa că mă apuc să citesc ce au scris bloggerii care deja sunt sau au fost la FITS. Folosesc htagul de pe twitter #FITS2013 ca prim filtru, apoi mai văd eu ce şi cum. Ruxa, Claudia şi Victor mă pregătesc deja pentru plimbatul pe străzile Sibiului în plin Festival, una din ocupaţiunile mele preferate în acestă perioadă. Revista Bulevard mă pune în atmosferă, că să zic aşa, iar Diana îmi dă energia să fiu pus în atmosferă, cum ar veni. Şi, fireşte, am râs de ce a păţit Alexandra :)) Şi Nebulosa :)) La Cristina citesc ceva despre FITS şi nu prea… Nebuloasa o bagă şi pe aia cu dansul şi mă loveşte decisiv cu amintirea unei prestaţii excelente, „Scattered„, de acum ceva ani…
În tot acest timp, pe fundal se aud următoarele zgomote: cineva jucând table (zarurile rulează fin), un copil de vreo 3 ani întrebând mereu „ce e aia, ce e aia?” :), grupul de vârstnici care se distrează moderat şi îşi povestesc unul altuia aventurile din mica vacanţă în care oricum au fost toţi împreună, barmanul (sau cum să îi spun) care vine pe la noi şi ne întreabă dacă ne dă o cafea, o apă, un suc, ceva de ronţăit (cred că are plan sau ceva).
Sunt doi controlori, o doamnă tânără şi un domn în vârstă. Doamna pare şefa. Ea vorbeşte, ea cere biletul, dar de compostat îl compostează domnul. Au venit a doua oară pe la noi să ne întrebe „dacă a mai urcat cineva”. Nu le răspunde nimeni. Probabil că nimeni nu înţelege rostul întrebări (adică ce, trebe să ţin eu, pasager, socoteală? Sau adică ce, dacă nu am bilet trebuie să îţi răspund?). Sau nu ne pasă, e treaba lor să verifice biletele. Sau nu avem chef de conversaţie. De astea. De tren.
Un domn cam pe la 40 şi un pic de ani, străin (nu m-am prins exact din care hotar), vorbind o engleză stricată rău, se plimbă prin vagon şi întreaba lumea dacă poate să se aşeze. Ciudat este nu că face asta, ci că se aşează pe un loc, iar după câteva minute se ridică şi repeta povestea. Când a trecut pe lângă mine am avut neşansa să văd ca poartă nişte chiloţi roşii. Nu că m-am uitat special, dar roşu ăla era gen curvă (pardon my French), iar pantalonii respectivului îi stateau atârnaţi cam pe la jumătatea bucilor sau ceva, iar respectivele buci au trecut cam prin raza mea vizuală. Brrrrr… deci să blocăm cât mai repede această imagine, hai pa.
M-am ridicat discret – gen să îmi iau ceva din bagajul de sus – şi m-am uitat prin vagon. Suntem doar 4 cu laptopuri. Nu mă întrebaţi de ce am vrut să ştiu asta. Aşa, ceva pe sistemul „noi internetiştii între noi sau ceva”.
Două ringtonuri mi-au atras atenţia (restul sunt de alea clasice): unul cu piesa titlu a ultimului album Bon Jovi (aud doar că e o voce de fată, mi-e cam târşală să mă întorc să mă uit) şi unul cu ceva manea sau – ca să nu greşesc – ceva piesă de taraf (gagiul e în faţa mea, îmbrăcat în trening alb, tricou verde ţiclam şi lănţug la gât, noroc că l-am auzit că ne părăseşte pe la Buşteni).
Pentru că tot îmi cade semnalul, ia să profit cât este (suntem opriţi la Buşteni) şi să mă uit la excelentele fotografii ale lui Sebastian Marcovici de la locul faptei, cum ar veni.
Aflu de la Digi 24 că, din nou, statului român i se fâlfâie de FITS.
Mă duc la bar şi cer o cafea. Barmanul (sau cum să îi spun),trecut de 50 de ani, cu chelie, jovial, ştiţi genul, mi-o prepară şi mi-o dă într-un pahar de ăla alb de plastic de unică folosinţă. Îl întreb cât costă. Îmi face cu ochiul, şmechereşte: „Lăsaţi, altă dată”.Eu rămân juma de secundă blocat, după care, acceptând oferta lui, plusez cu o ciocolată. De 3 lei, ceva Heidi. Deşi, mă ştiţi, eu nu mănânc aproape niciodată ciocolată. Dar nu se făcea să rămân omului dator, chiar dacă am acceptat tacit ofera lui, mă înţelegeţi. Sau poate că intră în preţ cafeaua asta? Nu ştiu. Poate mă duc mai încolo să povestesc cu el să văd ce şi cum.
Apropo de preţ, m-a costat 70 de lei biletul. Clasa a doua. Nu că nu aş fi luat la clasa I la cât mă respect, doar că, din pricini care mi se par colosale, la clasa I nu există priză. Doar la clasa a doua. Şi la vagonul restaurant, care, în cazul de faţă, este şi vagon de clasa a doua, după cum vă raportam mai sus.
Cât am trecut prin tunel şi printr-o zonă fără semnal, m-am uitat şi eu agale prin jur. Oameni normali, simpli (cum spun pleznetele astea de politiciani de îi avem), nimic ce să îmi sară în ochi. Totuşi, totuşi, văd în stânga mea un tânăr care completează integrame. Nu asta este ce mi-a atras atenţia, ci faptul că lângă integrame stă o carte de Henry Miller. Cumva, în capul meu, cele două nu se pupă. Dar no…
Momentul zilei. Am râs cu lacrimi =)) Nu doar eu, tot vagonul. Se aude brusc o voce de bărbat care strigă „nici ăsta nu e vagonul?! Pe unde mă mai duci?!„. Ne uităm toţi în direcţia de unde venea vocea. Un bătrânel, cărând din greu două bagaje măricele, mormăia ceva împotriva nevestei care „mă porţi prin tot trenul, cât de greu este să găseşti un vagon” de astea. Cuplul ajunge fix lângă noi. Doamna întreabă ce vagon este ăsta. Îi răspundem: 4. La care ea, pe un ton hotărât, se uită la bărbatu-so şi îi zice: „nu e bun, e dincolo„. Şi arată înspre direcţia de unde veneau :)) Domnul trage aer în piept, ridică cele două valize şi uitându-se după nevastă, care plecase deja în direcţia respectivă, începe să bombăne „şi e fată de CFRist şi nu ştie să găsească un vagon şi mă cară prin tot trenul„. Şi apoi strigând după ea: „mă dau jos dacă nu ajungem la vagonul bun” =))
Bravos! Abia la ora 13.00, adică la 3 ore de la plecarea din Bucureşti, vine Oana la mine şi mă bate pe umăr. Adică eram în acelaşi vagon şi habar nu avem unul de altul :))
Mă scuzaţi, am făcut o mică pauză ca să scriu asta :)
No gata, tovarăşi, că am trecut de Avrig şi simt eu nevoia imperios necesară să închid această postare. Nu de alta, dar trebe să mă pregătesc psihologic de întâlnirea cu Sibiul, care mi-e foarte drag. Şi cu teatrul, care mă sperie din când în când… :))
Va pupez intempestiv!
Ia staţi un pic. Mai am ceva de spus, deşi am ajuns deja la Hotelul Premier, unde o să stau zilele astea. Căci planetele s-au aliniat in aşa fel încât exact când am vrut să fac eu live blogging din tren s-au întâmplat tot felul de ciudăţenii :))
Când mă ridic eu să mă pregătesc pentru coborârea în staţia Sibiu, îl aud pe unul din barmani (celălalt, nu cel din povestea cu cafeaua de mai sus) cum îi spune unei tinere: „Fantastic ce semănaţi cu Gabi Szabo!„. Văzând faţa nedumerită a fetei (care, e drept, aducea bine a Gabi), omul continuă: „O ştiţi, celebra noastră alergătoare„. Fata în continuare pauză. Brusc se luminează şi zice „aaaaaaa, fata aia blondă care face reclamă la apa minerală, o ştiu!” =)) =))
22 thoughts on “Live blogging din trenul 1621, vagonul 4, loc 65 care mă duce la FITS”
Bre, la pescuit ii uerz lui taica-meu fir intins. La excursii feroviare nu stiu cum sa-ti urez, sine paralele?!
Ideea e sa ajungi si sa ns epui de ce uneori sibiul e mai capitala cateodata chiar daca nu-i scris cu majuscule.
La cum ne scutura trenul asta, am niste dubii ca sinele sunt paralele mereu… :))
O sa ii transmit Sibiului gandurile tale. Via o halba de bere, desigur, sa le primeasca asa cum se cuvine, sa nu ii stea in gat :))
:)) il cunosc pe trenul acela.
Hahaha geniala faza cu tipa, trebe incercata. Cand se mai uita cineva in sms-urile mele sa scriu de ea/el. Done!
Am renuntat la trenuri inca din 2008. De atunci nu am mai calcat in vreun tren pe teritoriul Romaniei, e pur si simplu pierdere de timp.
Suplimentul de viteza l-ai platit? :)))))
frumos in Sibiu, dar vremea nu prea tine cu noi. As vrea sa revad spectacole in aer liber, sa fie cald..serile..
Sa am pardon! Pentru mine aceasta vreme este SPLENDIDA! Eu cu soarele am ce am. Cred ca sunt din neam de vampiri sau ceva… :))
Bine ca ai laptopul ca de nu te plictiseai in aceste 6 ore. 6 ore? Wtf
Sau aproape 7 vara trecută, pentru că a avut restricţii de viteză din cauza căldurii excesive. Ultimii km înainte de intrarea în Sibiu i-am făcut agonizant. Puteam să mă dau jos şi să merg pe lângă tren, nu era o problemă.
ah, deci de’asta n’ai luat avionul…
http://www.ziare.com/magazin/ozn/un-avion-de-pasageri-chinez-s-a-ciocnit-cu-un-ozn-video-1240310
:))
Baaaah, nu mai poate testa chinezu un OZN mic si simpatica ca stie toata blogosfera… =))
Partea bună cu trenul ăsta, e că îmi oferă timp pentru citit. 6 ore până la Sibiu, dar 9 (nouă!!!) până la Deva. Și dacă jumătatea mea frățească s-a mutat acolo cu nefastă și copchii… iete că am de lucru pe acolo :)
Deci, îmi iau câte două bucăți de cărți, să am la dus și la venit. Și să aibă între 3 si 4cm grosime (cărțile), altfel risc să rămân fără material și voi fi obligat să stau cu ochii pe geam :D
Asa imi place, colegu! Vezi partea plina a paharului, ma kinda gagiu :D E drept ca si eu am facut multa munca de aia administrativa pe tren, de aia pe care am amanat-o de ceva vreme, asa ca da, ai dreptate, din punctul asta de vedere cele 6 ore sunt utile.
Dar, totusi, 6 ore 300 km????? :))
dacă asta ai scris în 3 ore (puteai să dai un semn şi îţi fluturam batista din fereastră când treceai prin urbea-mi) deja mă gândesc că mai ai ceva… de scris! :D
Am scris printre picaturi, caci, zau, desi nu se vede, am avut treaba. Si, culmea, mi-am si facut-o :))
Ar trebui sa creez o categorie pe blog unde sa postez saptamanal ceva de genul „aventuri cu CFR”.
Apropo, Bucuresti – Timisoara, vara trecuta, 15 ore.
Cluj – Focsani, acum o luna si ceva – 14 ore cu o ora in Bucuresti de stat.
Bine ca e curent, rau de celelalte.
eu nu inteleg cum face trenul 6h.
pana in campina, 92 km, face 1h si 10 min. deci mai mult de 3h si 45 de minute, n-ar trebui sa faca. sau de-acolo e deja munte si nu mai poate sa urce? doar daca se lucreaza pe undeva, dar n-am idee daca asa e.
Pe principiul drumul cel mai scurt intre doua puncte este in linie dreapta cu o singura exceptie: atunci cand nu este cel mai scurt drum :))
Ba eu imi aduc aminte cu mare placere de ultima calatorie cu trenul prin Romania si as fi fost chiar si mai incantata daca nu m-as fi urcat in vagonul 3 gresit. Adica erau doua vagoane 3 si trebuia sa verificam capatul de linie scris pe vagon, de parca ar fi trebuit sa ma nasc cu harta feroviara in cap si sa stiu ca Targoviste este statie doar pe una dintre directii. Noroc cu controlul de bilete, cand biata femeie ne-a zis sa ne dam repede jos si sa fugim cat ne tin picioarele pana la capatul opus al trenului, in celalalt vagon 3, pentru ca trenul se rupe in doua si pleaca in directii acana.
Macar trenul era frumos, o sageata abastra parca.
Daca ti se par multe cele 6 ore pentru 300 de km te invit de la Timisoara la Resita cu trenul … 100km si faci 3 ore.
Pingback: Dacă tot eşti la FITS 2014, fă-ţi un selfie şi câştigi - Cristian China Birta