Mare parte din ceea ce sunt eu astăzi, ca om, o datorez muzicii. Şi mare parte din ceea ce o să fiu de acum înainte o să se datoreze tot ei. Muzica a fost cel mai bun prieten al meu în multe momente din viaţa mea şi mi-a rămas alături, aşa cum un prieten bun şi drag îţi rămâne alături toată viaţa. Iubesc muzica, este, după mine, cea mai frumoasă manifestare a sufletului omenesc şi cea mai lesnicioasă cale de acces spre ceea ce unii numesc dumnezeire.

Nu sunt un om religios. Nici credincios. Deloc. Pentru că – aici reiau ce spun de fiecare dată când apare în discuţie acest subiect, aşa că îl dau ca citat ca lumea pe care să îl tot folosesc:

Aşa cum spunea personajul lui Tom Hanks în (cel mai prost film al lui, de altfel) „Îngeri şi demoni” „credinţa este un dar ce încă nu mi-a fost revelat”, aşa şi eu, încă nu mă pot bucura de darul acesta. Aşa că sunt, aşa cum spunea Luis Landero în excelenta carte „Portretul unui bărbat imatur”, un ateu, dar un ateu nepracticant.

Totuşi, dacă s-ar da o lege universală, valabilă în toată Calea Lactee, cum că nu se poate nu s-există, fiecare trebuie să aparţină de o religie, dar aşa cu coraconul, nu că m-au declar părinţii ortodox sau ceva şi io nu am treabă cu asta, ei bine, religia mea ar fi Muzica. Şi, dacă nu ar exista o asemenea religie în acest scenariu, aş inventa-o eu. Şi m-aş numi prim-propovăduitor şef sau ceva de genul.

V-am spus toate acestea pentru a vă pune în perspecrtivă un pic fotografia de mai jos. Pe care mi-a  făcut-o Ruxa. Într-o biserică.

Eram la concertul celor de la IDMC Gospel Choir, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Transpirat tot. Transpus în alte dimensiuni. Într-o biserică. Unde am stat o oră întreagă. Şi nu doar o dată, ci de două ori. Căci am vrut să mă bucur cât de mult am putut de muzica acestor oameni. Care cântau dumnezeieşte, un gospel formidabil, care, aşa ca orice gospel, nu poţi să îl guşti cum trebuie decât live. Să simţi cum te izbeşte în plămâni, în creier, în suflet, în inimă, cum picioarele îţi spun să te ridici şi să intri în ritm, cum mâinele se cer înălţate, cum vocea ţi se porneşte singură să cânte împreună cu cei de pe scenă şi cu toţi ceilalţi care simt aşa cum simţi tu.

Extraordinar ce tare mi-au plăcut cele două concerte. Le-am cumpărat CD-ul, o să îl ascult cu mare drag, deşi ştiu că nu e acelaşi lucru. Nici pe departe. Dar, aşa cum spunea John, şeful trupei, important este să ducem muzica aceasta mai departe, să spunem şi altora despre ea, să o cântăm şi să ne bucurăm că putem simţi aşa ceva.

[nggallery id=61]

PS Chestii de astea face FITS, dragilor, te loveşte unde şi de unde nu te aştepţi :)