Ce strângere masivă de stomac mi-a oferit Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu… Una cu atât mai dură cu cât a fost neprogramtă, adică nu am avut timp să mă pregătesc pentru reîntâlnirea cu nebunul de Marius Manole. Mai văzusem, în Bucureşti, piesa „Însemnările unui nebun”. V-am spus atunci că mi s-a tăiat stomacul de câteva ori. Pentru că traseul personajului jucat de Marius de la un om cât de cât normal la nebunul autodeclarat rege al Spaniei este fabulos. Marius este un actor teribil. O să o zic de fiecare dată când o să am ocazie, aşa să ştiţi.

Am avut norocul să reuşesc să intru la spectacol pe badgeul de blogger oficial, pentru că biletele se vânduseră cu multă vreme înainte. M-am aşezat cuminte pe un scaun şi am încercat să mă pregătesc sufleteşte (stomacal, mai degrabă) pentru reîntâlnirea cu nebunia gradată. Eram curios dacă şi cum o să mă lovească din nou.

A început piesa şi m-am trezit uitându-mă la alte lucruri decât m-am uitat la prima reprezentaţie. Ştiam piesa, aşa că mi-am putut permite acest lux. Şi mi-am dat seama că mă uit la o altă piesă, deşi jucată la fel. Adică regăseam feelingul acela familiar (scenografia minimală te ajută să reţii forever ce şi cum se întâmplă în piesă), doar că era altfel. Aş putea face analogia cu diferenţa dintre a cunoaşte pe cineva şi a te revedea cu acel cineva.

Lângă mine, o simţeam pe Nebuloasa lovită dur de momentele în care Marius era magistral. Iar asta nu m-a ajutat la tăieturile din stomac. Dimpotrivă. Căci le-am simţit, din nou. Dur şi doritoare să rămână acolo pentru multă vreme.