Aveam zile în care trebuia să îmi pun în calendar să mănânc. La propriu. Adică fix așa: ”ora 12.30 – trebuie să mănânci”. Și îmi suna alerta. Și ma lovea notificarea.

Nu erau multe zile de astea. Că în ultimii doi ani am avut grijă să îmi elibere programul foarte mult. Și să nu mai am perioade în care să nu îmi văd capul (și stomacul…) de cât de multă treabă am. Dar, orișicât, se mai întâmpla să #pățești, vorba ardeleanului.

Când am realizat că au fost zile în care abia seara, când ajungeam acasă, apucam să mănânc pentru prima dată în ziua aia, m-am enervat. Cum să mă las în halul ăsta? Cum să îți stric așa nutriția (nu că aveam așa ceva, dă-i pace, dar folosesc și io o vorbă mare…)? Și, după ce mi-a trecut un pic enervarea (care în cazul meu vine la pachet cu o auto-beștelire temeinică…), mi-am pus cruciala întrebare: cum fac să schimb stilul meu de viață?

Că la concluzia asta am ajuns: nu este vorba despre nutriție în sine, ci despre un stil de viață din care nutriția face o importantă parte.

Am o rutină nutrițională și e foarte bine!

Și am decis. Gata cu bagabondeala asta culinară! Gata cu mâncatul pe apucate! Gata cu băgatul de orice în gură oricând reușeam să îmi fac timp. Și am intrat pe program.

Nimic spectaculos. Rutina mea nutrițională este cam așa:

• Dimineața la 9.00 prima masă a zilei. De regulă fulgi de ovăz cu lapte vegetal; ăla din alune de pădure e de departe favoritul meu!
• Masa de prânz pe la 12.30-13.00. Aici paleta e largă. Dar evit pe cât posibil pâinea. Sau orice de panificație. De regulă, ceva (puțină…) cărniță cu (multe) legume. Și/sau o supă sau o ciorbă cinstită.
• Cina (ca să îi zic așa…) pe la 17.00-17.30. O salată, poate puțină brânzică, semințe și alune (de tot felul; neprăjite, clar!). Și cam atât.

Mi-a fost enorm de greu să mă disciplinez așa. Dar am reușit. În 95% din zile cam așa funcționez. Că, nah, se mai întâmplă și 5% extorsiuni ale degajamentului, știi cum zic… Dar am reușit. Mi-a luat ceva timp să ajung la nivelul ăsta. Dar se poate. Uite-mă exemplu clar că se poate!

Cea mai mare provocare a fost, de departe, să reușesc să am la îndemână ceva de mâncare pe stilul despre care ți-am zis mai sus. Adică să nu ajung în situația să zic ”ah, n-am salată, lasă că bag covrigei cu sticksuri, că doar asta am…”. Că am pățit și de astea. La început. Până am intrat în programul actual. Și, pe lângă faptul că nu era bine pe linie de îngrășăciune (pardon my French…), rămâneam și frustrat că nu m-am putut ține de program.

Supriza plăcută numită supele DOZZ

Ei bine, fix când mi-am pus la punct un sistem propriu prin care să îmi asigur fix mâncarea de care aveam nevoie, când aveam nevoie, oricând aveam nevoie (și, da, include și muuuuulte caserole, caserolici și sufertașe…), ei bine, zic, fix atunci am primit supele DOZZ. La doză.

Și, după ridicarea mirată de sprânceană pe sistem de ”cum e, frățică, asta cu supă la doză?!” și după un zâmbit ironic, le-am gustat. Adică le-am mâncat, ce o ard io cu gustatul! Și sunt foarte bune!

Îți zic trei motive pentru care mie îmi pică mănușă supele astea:

Motivul 1. Sunt foarte la îndemână. Adică le scoți din frigider (bine, le poți și încălzi), deschizi doza și aia e, bei/mănânci cu înghițituri mici. Sau mari. Treaba ta, supa ta. ”La îndemână” înseamnă pentru mine inclusiv că nu mai trebui să car caserole, caserolici și sufertașe atât de mult pe cât le căram până acuma. Căci cel puțin o masă pe zi mi se ”pupă” cu supele DOZZ. Deci, logistic vorbind, un mare avantaj.

Motivul 2. Sunt sănătoase. Nu au conservanți. Nu au coloranți artificiali. Și ai și de unde alege. Variantele (cel puțin deocamdată) sunt așa: supa cu iaurt și mentă, supa gazpacho, supa de broccoli, supa de legume, supa de roșii.

Motivul 3. Ăsta-i unul mai ciudat, recunosc. Dar ai puțintică răbdare, că posibil să îmi dai dreptate! Dacă ești șoferi și conduci mult, este că în loc să mănânci tradiționalul sandvich de pe drum ar merge să ai vreo două supe de astea la doză? Și să tot sorbi din ele, într-o scurtă pauză de dezmorțire într-o benzinărie sau într-un refugiu? Mie asta, ca șofer care bag niște jdemii de kilometri pe lună, mi se pare ceas de beton să am așa ceva în mașină.

Pe scurt și sintetizatorând (cum ar zice patagonezul ajuns din greșeală în Poplaca), supele DOZZ te ajută în viață pentru că poți să înlocuiești cu ele crănțănelele alea cu care îți fentai (și te fentai…) foamea până acum. Că supele-s mult mai bune. Și mai sănătoase. Ceea ce îți doresc și dumitale, dragă cetitorule.

Aia zic :)