Din ciclul ”laudă-te, că alții nu o să facă asta pentru tine!” (blink blink :D), așa și io cu acest articol. Care este, după cum lesne se poate vedea, un interviu cu… mine.

Povestea este scurtă. M-am întâlnit la un moment dat la o bere cu Narcis, am râs și am bârfit la modul atât de corespunzător încât omul a zis că merită să îmi ia un interviu pentru revista lanțului de restaurante La Mama.

Drept pentru care m-a luat la întrebări. Foarte bune. Dar lasă că și răspunsurile… :D

---

Cristian China – Birta: „Eu pariez pe mămăligă!”

Mulți îl știu drept Chinezu, brand sub care a defilat la începuturile sale în social media. Între timp, Cristian China – Birta a scris, în 11 ani de blogging, peste 13.000 de articole, iar de patru ani (consecutiv), este pe locul 1 în topul bloggerilor în relația cu agențiile (realizat de „Biz”).

Antreprenor, consultant, blogger, coaching de social media și speaker la evenimente, Cristian China – Birta este asociat în agenția digitală Kooperativa 2.0.

– Apologeții internetului consideră că mediul on line și audio-vizualul au dat lovitura fatală presei noastre scrise, muribunde. Crezi că se poate face o analogie cu proliferarea comenzilor prin aplicații de delivery, în detrimentul consumului la masă, în restaurant?

– Activez de 15 ani, într-un fel sau altul, în mediul digital. Încă de atunci, tot aud refrenul ăsta cu presa scrisă care moare.

Cam greu moare, se pare. Spre deloc. Se transformă, se mai ia la pilă, se schimbă comportamentul de consum al cititorilor, dar nu moare.

Uite, când a apărut Facebook, specialiștii (cei care se consideră ei singuri astfel) au zis „lumea nu are timp să consume așa ceva”. Și lumea a avut timp.

Când a apărut Instagram, au zis la fel. Și lumea i-a contrazis devastator. La fel cu introducerea newsfeed la Linkedin, cu Snapchat, mai nou cu Tik-Tok.

Oamenii pot consuma muuuuuult mai multă informație decât îi credităm noi.

Așa și cu mâncarea. Sigur că ne este mai ușor să comandăm de pe net. Numai că atunci doar mâncăm, răspundem undei nevoi fiziologice și atât.

Cu unele excepții, desigur. Pe când ieșitul la restaurant presupune mult mai mult, mâncatul fiind doar unul dintre aspecte. Unul important, desigur, dar doar unul.

– Să fie, oare, social media un mijloc optim pentru promovarea localurilor, în condițiile în care nu se pot etala, totuși, câteva calități definitorii ale preparatelor (gustul, aromele etc.)?

– În cursurile și workshopurile de social media pe care le susțin împreună cu colegii mei de la agenția digitală Kooperativa 2.0, insist masiv pe un lucru fundamental: social media nu vinde, tu vinzi.

Unii cred că este o chestiune de nuanță, dar, chiar dacă este așa, este o nuanță fundamentală!

Social media îl atrage pe potențialul consumator în localul tău. Vânzarea propriu-zisă tu o faci, în local. Cel ce taie chitanța face vânzarea, nu cel ce arată direcția spre restaurant.

Social media vine, însă, la pachet și cu o trăsătură esențială: oricine poate zice orice despre oricine și despre orice.

Ceea ce, în cazul restaurantelor, înseamnă că pot apărea anumite probleme, care țin nu atât de calitatea bucatelor, cât de – hai să îi zicem așa – puținătatea caracterului unora dintre consumatori.

– Și atunci, cel mai bun agent de vânzări rămâne – în orice domeniu – povestea?

– Da. Și nu. Grosso modo, există două tipuri de a crea conținut atrăgător.

Povestea, care presupune apelul la emoțional, la anumite declanșatoare din mintea consumatorului de informație 2.0. Merge foarte bine (este indispensabilă, chiar) în cazul în care dorim să conferim brandului anumite valori, anumite sentimente, chiar.

Dar mai este și informația seacă. Care, atunci când este importantă, chiar nu trebuie îmbrăcată în nicio poveste. Spre exemplu: dacă un restaurant primește o stea Michelin, această informație este în sine o poveste. De ce să nu o dai direct și să pierzi resurse și timp ca să construiești o poveste în jurul ei?

Nu de alta, dar scrierea poveștilor costă. Cu cât este mai bună povestea, cu atât costă mai mult.

– Povestea asta cu „mâna care nu spune o poveste” crezi că este și despre meniul din restaurant? Scurta descriere care însoțește denumirea unui fel de mâncare potențează – dacă este bine scrisă – succesul preparatului respectiv?

– Cred că se aplică ce am zis mai sus despre diferența dintre informația brută și poveste.

Dacă, să zicem, anunți că ai în meniu cârnați de Pleșcoi, această informație este o poveste în sine. Orice ai spune în plus nu mai contează.

În schimb, dacă ai în meniu (inventez un termen, să fie mai clar ce zic) Floșnează de Gurbicon cu sos de Hureatină, fără o poveste nu prea ai cum să vinzi produsul respectiv.

Doar că, aici, povestea trebuie să înceapă de la ingredientele din care este făcut preparatul respectiv, dar puse într-un context de, să zicem, „mâncarea preferată de conții francezi după o vânătoare de vulpi”.

– Chiar așa: care sunt preparatele pe care le comanzi, cu predilecție, când iei masa în oraș?

– Îmi place să experimentez. Așa că sunt în categoria celor care au nevoie de povești în meniu.

De cele mai multe ori (nu zic „de fiecare dată”, că aș putea părea cam șablonard…), dacă văd o poveste ca aia cu conții francezi de mai sus, aia e, pun botul (pardon my French) și aia comand. Pentru că implică și multă curiozitate. Sunt un foarte mare curios în domeniul culinar.

– Dacă ar trebui să-i construiești unui client un brand pentru bucătăria citadină românească, de la ce ai porni?

– De la piață, întotdeauna de la piață! Sunt absolut sigur că un adevărat Chef visează să creeze ceva aripă de coropișniță flambată în sos de petunii acrtice. Și, cel mai probabil, ar ieși o mâncare senzațională.

Numai că, dacă mâncarea asta senzațională o să fie comandată de vreo cinci persoane, rămâne la stadiul de moft.

Dar, dacă mâncarea asta a fost făcută în urma unei combinații de studiu de piață (merge și un focus grup), mici teste (includerea preparatului în meniu cu titlul de încercare), discuții cu specialiști și (foarte important!) intuiție proprie, s-ar putea să iasă.

Un brand este prin definiție ceva ce este vândut unor clienți. Sau, întors un pic, un brand este ceva ce clienții cumpără.

Fără „cumpără” și fără „clienți” se cheamă că nu este brand. Poate doar în dorințele unora…

– Ce fel de mâncare consideri că nu ar trebui să lipsească din meniul unui restaurant cu specific românesc?

– Mămăliga. În toate formele sale. Sunt fan al mămăligii; poți să o folosești într-o grămadă de variante, poți să o reinterprezi, poți să faci ce vrei cu ea. Eu pariez pe mămăligă!

– Experții în gastronomie propun două căi – care se bifurcă – pentru evoluția bucătăriei autohtone: reinterpretăm vechi bucate tradiționale, românești, sau adaptăm gusturilor noastre preparate de succes internațional din meniurile de pretutindeni. Pe care ar alege-o un consultant din zona antreprenorială?

– Că tot m-ai întrebat ce comand când ies în oraș, uite că vin și nuanțez răspunsul: dacă văd că zice ceva de „reinterpretarea bucătăriei tradiționale”, aia e, mă bag instant.

Pentru că, apropo de povești, pentru mine faza cu reinterpretatul înseamnă rescrierea unei povești pe care o știu. Iar asta, de multe ori, este semnătura unui povestitor extraordinar!