Unde ți-a sta înțelepciunea, oare?
Tu, omule, ce prea ușor te-ncrezi,
Nu crede fără strașnice dovezi;
Ai grijă, nu lovi prea repede
Ci chibzuiește cum e și de ce.
Când te orbește furia, așteaptă
Să se ogoaie, și-apoi treci la faptă.
Ian cată cât amar de omenire
N-a pătimit că și-a ieșit din fire.
Este că te simți un pic cu musca pe fes? Mă rog, dacă ești ca mine, nu mai e nicio muscă. Ci ditai cărăbușul (ca să nu zic scarabeul…).
Legat de social media. Deși am peste 15 ani de când prestez pe tarlaua digitală, tot o mai comit. Deși în ăst timp am fost ciugulit de jdemii de ori de naturelul simțitor 2.0. Și tot mă mai enervez din când în când. Și reacționez prostește.
Că asta vreau să zic: e greu să nu te enervezi pe ce-ți zic unii pe interneți. Dar ar fi indicat (spre crucial) să nu o faci. Nu doar ca să îți salvezi stomacul de ulcer și nervii de plezneală (nu neapărat în această ordine). Ci mai ales să ai în vedere ceva mult mai important…
Ce vină au cei de acasă că tu te duci cu nervi la ei? Nervi născuți din neputința ta de a-i ignora pe cei care, din diverse motive, își consumă o parte din timp să te înțepe în dorsal. Ce vină au ei? Niciuna, desigur. Tu porți vina că te lași influențat de ce ți se întâmplă în social media.
Dar hai să nu mai vorbim despre vină. Ci despre responsabilitate. Despre responsabilitatea ta de a face tot ce poți să te protejezi de efectele social media asupra sufletului și creierilor capului. Și prin asta, ca o consecință minunată a responsabilității tale, să îi protejezi și pe cei de acasă. De nervii tăi născuți din nervii pe care i-ai lăsat pe alții să ți-i nască.
Eu nu știu altă modalitate să devii mai responsabil/ă pe linia asta decât să începi să te antrenezi. Adică nu e că te lovește o epifanie și din secunda doi se schimbă radical situația. Căci nemernicii de pe internet tot aia fac. Iar armura ta împotriva lor este doar la stadiul de proiect. Ești doar în faza incipientă: constatarea că ai nevoie de această armură.
De aici începe antrenamentul. Munca. Și, într-un final, vei reuși să îmbraci această armură. De fiecare dată când intri pe interneți. Cât durează? Vei vedea. Căci fiecare dintre noi suntem meșterii proprii și personali ai propriei armuri. Așa cum fiecare dintre noi suntem meșterii proprii și personali ai modului în care reacționăm la ce viața catadicsește să ne servească pe platoul ontologic.
Aia zic.
PS Citatul cu care am început este din Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer. Scrisă în secolul al XIV-lea. Oamenii tot oameni, știi cum zic. Dacă înțelegi ce vreau să zic.