Sunt mai puțini pești pe tavan.

Asta a fost reacția unei tinere de 17 ani. Când s-a trezit într-un salon de spital. După o complicată operație la inimă.
Era prima dată când era ”cazată” în aripa de adulți a spitalului. Ajunsese la vârsta aia, știi ce zic.

Am citit despre întâmplare în fascinanta (dar pe alocuri tehnică, deci te pierde) carte ”Odiseea genomului” de Euan Angus Ashley, din care ți-am mai zic în seria #AflateDinCarti.

Și m-am oprit brusc din citit. Și m-am întrebat: de ce când ești copil și ajungi în spital sunt pești pe tavan, iar când ești adult nu există nimic, doar albul ăla înspăimântător?

Cum și cine a decis că, fix de la o zi la alta, atunci când ai ajuns la vârsta aia, peștii trebuie să moară? Că doar nu ești total altă persoană. Nu te schimbi atât de mult în 24 de ore.

Să fie vorba despre ceea ce mulți specialiști în creierii capului spun acum că este o eroare istorică (tradițională, desigur), adică forțarea nenegociată a adolescentului la un moment dat stabilit de noi, societatea, să bage la cap că gata, s-a terminat cu copilăria, de acum înainte începe viața grea?

Mi-o aduc aminte pe Mara mea cea minunată. Care în urmă cu câteva luni (face imediat 18 ani), când discutam despre opțiunile ei despre facultate, că o să plece de acasă să își ia viața în propriile mâini (de parcă viața ar fi un six pack de bere să o poți căra…), a oftat și a zis cuvintele astea, care m-au cutremurat și m-au făcut să scap două lacrimi:

– Măi, tati, dar eu nu vreau să cresc, e tare greu, vreau să rămân aia mică a ta.

Serios, nu ți se pare că prea brusc le zicem celor mici că au crescut? Că prea dur stabilim acea graniță la care cel mic devine cel mare? Că mult prea tranșant stabilim când și cum copilul trebuie să devină adult?

Întreb. Nu contest mersul lucrurilor. Că îmi pare că-s prea mic pentru un război atât de mare. Dar, poate, există abordări mai bune. Nu știu…

Și îmi aduc aminte de ce zicea Horațiu Mălăele într-o carte: copilăria, acest dar pe care ni-l face viața pentru ce va urma…

Aia zic.