Ce poți să faci când simți că nu mai poți? Când tot sufletul îți urlă ”gataaaaa!”?

Cea mai mare provocare pe care ne-o dă viața noastră este că trebuie să o trăim. Noi, fiecare dintre noi, pe cont propriu.

Nimeni nu poate să ne trăiască viața. Nimeni nu poate să ne simtă durerea, necazul, nefericirea. Nimeni nu o poate face în locul nostru.

Nimeni nu poate să ne plângă lacrimile, să ne strige strigătele, să ne urle urletele. Și nimeni, dar absolut nimeni, nu poate fi mai singur decât suntem noi, în acele momente de sinceritate teribilă, în care ne înțelegem și în care înțelegem că viața noastră nu este așa cum ne-o dorim. Și această înțelegere ne sperie cumplit. Și simțim că nu mai vrem. Și vrem să se schimbe. Ceva. Orice. În bine. Să urlăm ”gataaaaaa!”.

Cei mai mulți dintre noi, când ajungem în aceste momente cruciale ale existenței noastre, alegem una din cele două opțiuni vizibile, aflate cumva la îndemână: ne trece criza și ne resemnăm sau luăm o decizie radicală și schimbăm tot. Ambele, executate la modul absolut, dacă vreți, sunt greșite, din punctul meu de vedere.

În primul caz, când ne trece criza existențială și alegem resemnarea de a ne continua viața de până atunci, efectele sunt devastatoare pe termen lung. Pentru că, după fiecare astfel de resemnare, se mai așterne un strat de asfalt sufletesc pe ceea ce ar trebui să fie o conștiință trează și vie a drumului nostru în lume. Și, după fiecare astfel de resemnare, stratul de asfalt sufletesc devine și mai des și mai compact, astfel încât, la un moment dat, singurul lucru care ar putea să spargă muntele de asflat sufletesc, așternut în timp, ar fi doar o bombă ontologică. Dar care bombă, din păcate, așa cum fac toate bombele, mai mult distrug decât repară. Și poate că o să reușești să crestezi o gaură în asfaltul ăla, dar s-ar putea să spargi alte lucruri în interiorul tău.

Varianta cea mai bună este să nu îți mai asfaltezi sufletul de fiecare dată prin astfel de resemnări distructive pe termen lung. Asta nu înseamnă, însă, că e bine să alegi cealaltă variantă, aia a revoluției supreme, a deciziei radicale de a schimba tot. Vezi tu, în orice revoluție există victime. Și, cum în cazul acestei revoluții interioare ești doar tu cu tine, ghici cine va fi victima unică și irepetabilă a deciziei tale? Tu, desigur.

Orice decizie radicală provoacă efecte bune, dar și efecte rele. Din nefericire pentru cei mai mulți dintre cei care au luat astfel de decizii radicale, nu reușesc nicicum să gestioneze efectele rele ale deciziei lor. Ba, mai mult, îmbătați de efectele bune, de euforia momentului, de adrenalina pe care aparenta luare de coarne a vieții lor le-o injectează în suflet, nici măcar nu sunt conștienți de efectele rele ale decizii. Și, când își dau seama că ele există, este prea târziu, mult prea târziu. Și, în cele mai multe cazuri, revoluția eșuează dramatic. Și, în cele mai multe cazuri, urmarea firească (dar de o tristețe teribilă…) este revenirea la resemnare. Doar că, de data această, în imensul loc gol lăsat de revoluția inițială, nu apare doar un strat de asflat, ci o adevărată fabrică de asflat, care începe să lucreze la capacitate maximă…

Există, totuși, voci care propovăduiesc varianta deciziei radicale. O vreme am făcut și eu asta. Pentru că și eu, în urmă cu niște ani buni, am luat această decizie radicală. Și mie mi-a ieșit. Chiar foarte bine. Așa că, din extrem de multe puncte de vedere, aș putea să fiu unul din apostolii redescoperirii de sine prin revoluție interioară. Dar nu. Nu susțin o astfel de atitudine extremă. Pentru că, în timp, am cunoscut mulți oameni care au trecut prin această experiență și care au eșuat. Și în unii am văzut un pustiu absolut, iar în alții fabrica aia de asflat, care lucrează la capacitate maximă. Și mă gândesc la ei, înfiorat, de fiecare dată. Și mă gândesc că probabilitatea ne arată că la fiecare 1 om care reușește în revoluția sa interioară există 9 care cad, singure victime propriilor lor revoluții. De aceea nu o recomand. Chiar dacă eu am trecut prin așa ceva. Chiar dacă eu am reușit.

Când ajungem în aceste momente cruciale ale existenței noastre, când simțim că nu mai putem, că vrem să oprim totul și să schimbăm mai mult de atât, opțiunea ideală pentru fiecare dintre noi ar fi să ne oprim un pic și să ne oferim timp de gândire înainte de a lua o decizie. Să lăsăm criza să treacă, să lăsăm să își facă făcutele (ce este altceva o astfel de criză decât un semnal de alarmă, tras de noi înspre noi pentru noi?) și să încercăm să înțelegem de ce am ajuns în situația asta. Și apoi să ne mai oferim un răgaz. În care să ne contestăm concluziile trase în prima fază. Și să încercăm să înțelegem și mai bine nu doar motivele pentru care simțim ce simțim ci ce credem că ar trebui să facem că să nu le mai simțim pe viitor. Și apoi să ne mai oferim un răgaz. În care să încercăm să nu ne mai gândim la nimic, să lăsăm sufletului, minții, conștiinței liniștea de care au nevoie pentru ca, la un momet dat, să auzim acea voce interioară care ne zice ”uite, așa ar trebui să faci.

Uneori vocea interioară ne spune lucruri bune. Uneori lucruri care ne schimbă fundamental viața în bine. Alteori o dă de gard grav. Uneori ireparabil. Toate acestea se întâmplă pentru că vocea aceea interioară este a noastră, a fiecăruia dintre noi. Vocea interioară suntem noi. Decizia de a o asculta sau o ignora înseamnă, în esență, că suntem în contradicție sau nu cu noi înșine. Iar dorința de a pune în cârca ei, a propriei noastre voci interioare, deciziile noastre nu înseamnă altceva decât lipsa dorinței de a ne asuma deciziile și, la o adică, găsirea unui țap ispășitor (altul decât noi, desigur) în cazul în care decizia luată nu este cea bună (”vocea interioară e devină, ea mi-a zis, eu am știu că o să fie rău!”), ceea ce este de o tristețe fundamentală, tocmai prin faptul că fugim de noi înșine mereu…

Știți care este, la urma urmei, diferența fundamentală dintre a exista și a trăi?

Atunci când trăiești, tu decizi cum să exiști. Restul face soarta…

16 comentarii la “Ce poți să faci când simți că nu mai poți? Când tot sufletul îți urlă ”gataaaaa!”?

  1. Anda Istrate Răspunde

    Cristi, recunoaste, tu ai scris acest articol pentru mine. :) E raspunsul pe care il astept de atata vreme, e prima raza de soare dupa intunericul furtunii din interior, e inspiratia de care am nevoie ca de aer. E semn ca am ajuns la liman, dupa ce am plutit in deriva atata amar de vreme. Iar tu esti asemeni unui far ce-mi calauzeste gandurile spre tarm. Multumesc!!! Fii mereu lumina ce vine de la Creator!

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Mă bucură enorm cuvintele tale! Și mă emoționează :) Mulțumesc mult și să ai parte de tot ce ți-ai propus!

  2. Ramona Răspunde

    Hai sa fac o mica introducere: in 2004 Romania rata cu succes intrarea in UE,ala a fost momentul cand viza de student nu s-a mai prelungit si tot atunci „zborul” s-a frant…si a aparut ceea ce ai spus tu!
    Exista o a 3-a cale: sa-ti cauti ceva de facut pana cand dispare resemnarea si schimbarea radicala nu e o furtuna intr-un pahar cu apa…
    In momente de genul asta dispar prietenii,apar hienele..si inveti sa iei viata mai usor si poate chiar sa spui clar si raspicat:NU…chiar daca nu e politicos!

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Mda, știu ce zici, am pățit-o și io pe asta cu hienele. De mai multe ori. Și tare multe sunt…

  3. mihai Răspunde

    Las’că totul trece, chiar și dușul cel mai rece…
    (Adică trece cu vârsta :)………. : https://mcscrib.blogspot.ro/2015/08/adio-arme.html

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Asta cu totul trece este unul din cele mai bune ”medicamente” pentru orice în viață. Am învățat-o pe pielea proprie. În timp. Cu greu :)

  4. Vali Costin Răspunde

    Cristi draga, am citit cu interes ce ai scris. In momentul de față este foarte potrivit pentru mine. La fel ca alt cititor al tau, am avut impresia că totul este scris pentru mine. Iti multumesc.

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Dragă Vali, cu mare, mare drag și cu multă emoție că mi-ai scris rândurile astea… Te îmbrățișez cu drag de la distanță :)

  5. Elena Răspunde

    Da,e chiar perioada prin care trec, dupa o perioada destul de lunga cand am balansat între viata si moarte,o paranteza in viata mea din care am invatat f multe. Acum….parca sunt intro „anticamera” a vieții si nu stiu (zau ca nu stiu) in ce parte se va deschide USA ! Dar….sunt increzatoare si sunt convinsa ca (fara graba) acea „voce interioară” ma va dirija cumva spre ceea ce imi este benefic si mi se potrivește!
    Asa este,aveti dreptate,se simte profunzimea cuvintelor pe care le spuneti,se vede ca sunt născute din gândire „amara” ( la un moment dat…)!

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Păstrați-vă încrederea, așa cum simt, de fapt, că faceți. Și vocea vă va sfătui. Și – cred cu tărie – vă va spune ce aveți de făcut ca să fie toate bine, așa cum, simt, meritați :)

  6. MGL Răspunde

    Una din cele două ființe pentru care trăiesc mi-a recomandat să am răbdare , să.mi acord un răgaz. Să mă resemnez. „În 10 ani , se vor rezolva lucrurile şi va fi bine ” Din păcate , nu mai am încă 10 ani . Şi nici nu cred că atunci ar fi mai bine. Există şi o a treia cale . Dar şi pentru asta trebuie să ai răbdare. Cu adevărat , după ce ai împlinit îndatorirea ta în sfârșit ” va fi bine”

    • Elena Răspunde

      Va Multumesc pentru caldura cuvintelor! Asa e….rabdare….rabdare…..si iar….rabdare!

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Nici nu știu cum să reacționez la comentariul ăsta… Doar să vă urez, din suflet, toate cele bune…

  7. Ana Răspunde

    Frumos text…dar ce faci daca ai trecut prin mai multe incercari de asemenea fel dar curajul tot a lipsit? Disciplina, vointa aceea de netagaduit care fac ca revolutia sa fi avit intr-adevar sens?

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Este o întrebare la care doar cea sau cel care trece prin așa ceva poate răspunde. Ce poți să spui cuiva care îți spune ”nu am curaj…”? Poți doar să îl încurajezi să încerce să își găsească acest curaj. Serios, ce poți face mai mult?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sau comentează direct cu contul tău de Facebook: