5, 6, 7, 8 iunie

Acuma, ce să mai zic eu? Că am ales să scriu despre mai multe zile într-o singură filă de jurnal pentru că așa se întâmplă în mod normal într-un jurnal? Adică se adună câteva zile în care nu prea ai avut ce să zici și le iei la pachet, așa? Sau să recunosc faptul că zilele astea pe care le adun într-un singur mănunchi de parcă sunt niște trandafiri furați de peste un gard și oferiți cadou cuiva necunoscut pe stradă sunt niște zile în care nici măcar nu am deschis laptopul? Pentru că am preferat să stau cu familia și cu soră-mea, cumnatu și nepoatele și să bem, mâncăm și să ne distrăm? Sau să o zic direct că a fost o combinație din toate astea? Faptul că scriu despre mai multe zile într-o singură filă de jurnal, adică.

În prima zi în care nu am reușit să îmi țjn promisiunea să scriu în fiecare zi, m-am enervat pe mine. Era chiar ziua în care am ajuns la Cugir, că în acest orășel de munte ne-am adunat să facem paranghelia. Bun, nu zic, scuză aveam cât China: evenimentul care ne-a adunat era ziua doamnei mele, împlinea 45 de ani. Adică, serios, scuză mai bună decât asta nu prea am cum să scot din joben. Nici măcar dacă era ziua mea nu era așa beton scuza. Doar că, indiferent cât de belea este scuza asta, tot scuză rămâne. Iar orice scuză funcționează dacă nu ai făcut ceva ce ar fi trebuit să faci. Ăsta este însăși rațiunea de a exista a unei scuze. Să explice de ce nu s-a întâmplat ceva ce era plănuit, programat să se întâmple.

De aceea imensa majoritate a scuzelor sunt niște petarde jenante. Pentru că activarea lor, ca să îi zic așa, are loc doar ca o reacție la o neîmplinire, la o neterminare. Scopul unei scuze este să umple acest gol. Creat tocmai de neîmplinirea a ceea ce era programat să se împlinească. Ceea ce o scuză reușește cât de cât acceptabil să facă doar în puține ocazii. Sigur, accepți scuza când se întâmplă ceva, dar o accepți ori pentru că așa este civilizat, ori pentru că oricum nu ai cum să schimbi nimic. Enervarea ta sau reacția ta și mai dură nu ajută să se umple mai repede golul lăsat de neîmplinirea a ceea ce ar fi trebuit să se întâmple. Golul ăla tot râmâne. Scuza nu are nici un efect asupra întâmplării neîntâmplate.

Dar are un efect asupra modului în care îți continui relația cu cea sau cu cel care îți servește scuza. Una este ca cineva, să zicem, să întârzie juma de oră la o întâlnire și să pară că nu are nici o treabă cu asta. Gen nici măcar să inventeze o scuză așa măcar de politețe. De parcă este absolut normal să întârzie. De parcă este absolut normal ca jumătatea aia de oră pe care tu ai pierdut-o să fie un fel de ofrandă pe care i-o acorzi. Sau ceva. Eu fac alergie la astel de oameni. De multe ori nici măcar nu îi mai aștept dacă nu dau un sem după vreo 10 minute de când ar fi trebuit să ne întâlnim. Să întârzii la întâlnirea cu cineva mi se pare o jignire adusă acelei persoane. O jignire nu filosofică. Ci practică: îi mânânci din timp și din nervi când faci asta. Iar astea costă. Nu filosofic. Practic.

Bine, faza asta cu scuza pe care ți-o servesc alții că nu au dus la îndeplinire ceva ce era de așteptat de la ei, spune multe și despre tine. Să luăm exemplu cu întâlnirea de mai sus. La care Gogu – să îi zicem așa, că ne este mai ușor – întârzie juma de oră. Și nici nu se scuză, nici nu îți explică de ce a întârziat, o lasă așa. Pentru el e firesc. Tu, dacă nu îi zici nimic, dacă nu îi reproșezi nimic, practic accepți că ceea ce a făcut el este normal pentru tine. Adică îi accepți sistemul de lucru. Întârzierea fără motiv. Neîmplinirea fără scuze. Ceea ce spune niște chestii despre tine. Sau, dacă te ridici cam după 15 minute de când ar fi trebuit să vină Gogu și pleci, iarăși spune ceva despre tine. Dar altceva, cum ar veni. Inclusiv faptul că nu ești dispus nici măcar să aștepți niște posibile scuze. Sau mai ai varianta că îl aștepți pe Gogo jumătatea aia de oră, după care, când vine, îl iei la 11 metri și îi reproșezi. Asta mi se pare cea mai ciudată opțiunea, ca să nu îi zic altfel. Căci nu cred că rezolvi mare lucru. Gogu oricum nu o să se schimbe că te-ai rățoit la el. Iar tu, așteptând să vină Gogu, nu doar că ei pierdut vremea, dar ai acumlat și frustrări. Io mă ridic și plec. În majoritatea cazurilor. Mai cearta decât asta nu există. Care nici măcar nu este ceartă. Căci io nu i-am zis nimic lui Gogu. Am făcut. Nu am zis. Și în 99% din cazuri Gogu, dacă mai există o a doua întâlnire, vine cu măcar 5 minute mai repede.

Revenind. După ce mi-a trecut enervarea că nu am reușit să scriu câte o filă în fiecare zi, m-am gândit că nu ar trebui să mă enervez în halul ăsta. Pentru că, practic, m-aș obliga să fac ceva ce nu ar avea niciun rost. În sensul că m-aș forța să scriu niște chestii doar să fie scrise. Iar asta se simte. Nu doar că eu o să fiu nemulțumit de ce a ieșit, dar nici cei care o să citească acest jurnal public nu merită să își piardă timpul citind scremerile mele.

Nici cu textul de azi nu sunt foarte mulțumit. Dar deja simțeam că întind coarda mult prea tare. Adică, totuși, un jurnal care sare din 5 în 5 zile nu prea mai e jurnal. Cu proces verbal de predare-primire a zilelor. Sau ceva. Așa că am comasat doar 4 zile într-o singură filă. Ceea ce nu este un păcat auctorial așa de mare, hai să nu ne mai dăm balene în polonic, zic.