Marți, 2 iunie

Am visat azi noapte că mi-am lansat propriu post de radio. Online, desigur. Cu expozee personale despre toate și despre nimic. Și cu știri și interviuri. Și cu căcălău de muzică, pardon my French. Chinezu FTW se numea. În vis. Transmisiunea începea dimineața. Nu mai țin minte dacă de la 8.00 sau de la 9.00. Și ținea până la un moment dat. Nu prea mult. Nu mai țin minte cât. Oricum, doar câteva ore. Cu telefoane în direct. Și țin minte că m-a sunat și Cărtărescu. Și că ezitam dacă să opresc minunata melodie Scared for the Children a lui Jeff Beck sau să o las până la capăt. Și să îl țin pe Cărtărescu pe fir. Până la urmă i-am răspuns. Și m-am enervat instant. Mi-am zis ”bine, măh boule, care ești! Dacă era un neica nimeni care te-ar fi sunat, nu ai fi întrerupt senzația asta de piesă. Dar așa te-a sunat o vedetă și tu repede să dai cu mucu-n melodie!”. El, Cărtărescu, sunase să îmi zică ceva de Trump. Cum că el, Cărtărescu, susține libertatea de exprimare. Chiar dacă i se pare că e mizerabil ce zice Trump în twitturile lui. I-am zis că fix așa a zis și Zuckerberg. Că lui, ca om, i se pare nașpa rău ce zice Trump. Dar că libertatea de exprimare e mai sfântă. Și mi-a închis. Cărtărescu. După care m-a sunat Cezar Paul-Bădescu. Și mi-a zis că s-a supărat, Cărtărescu, pentru că l-am întrerupt. ”Lasă că o să îi treacă”, i-am zis. Și am râs amândoi.

Cel mai probabil că mi-a venit în minte visul ăsta – sau, mai degrabă, ce îmi aduc aminte din visul ăsta; cred că, dacă o să se inventeze vreodată un dispozitiv care să ne înregistreze visele ca să le comparăm bară în bară cu ce ne aducem aminte din ele, am fi îngrozitor de surprinși să realizăm cât de mult le umflăm și le îmbogățim în acele secunde de semi-trezire în care ni le amintim – pentru că am văzut la Cezar pe Facebook niște poze cu el și cu Cărtărescu. Și, cumva, am făcut legătura cu ce mi-a scris el, Cărtărescu, la un moment dat într-o dedicație. Pe care i-am cerut-o pe stilul meu ”bossulică, fii amabil dacă ești și consumă niște pastă de pix pentru mine”. Și el, Cărtărescu, mi-a scris așa – țin minte pentru că m-a surprins foarte plăcut: ”să nu îți pierzi niciodată umorul ăsta extraordinar”. Așa mi-a scris Cărtărescu. Deși i-am spus că, în afară de Orbitor aripa stângă, pe mine nu m-a dat pe spate ce a scris. Dar, presupun, i-am zis-o în stilul meu. Direct. Sincer. Uitându-mă în ochii omului. Și cu umorul pe care mi l-a lăudat mai încolo. Nu-mi mai aduc aminte ce am făcut și ce am zis la evenimentul ăla de a considerat el, Cărtărescu, că am un umor pe care ar trebui să mă strădui să nu îl pierd. Dar țin minte că mă uitam cu coada ochiului la el cum tot râdea în timp ce vorbeam.

Multă lume îmi zice că nu ar fi rău deloc să mă apuc să fac ceva interactiv. Ceva emisiune. Video sau audio. Multă lume îmi spune că live sunt aur curat. Față de mulți alții, adică. Mi-l aduc aminte pe Adrian Gemănaru – care face lucruri formidabile cu proiectul său ”Alerg pentru autism”, sunt mare fan – cum mi-a zis că îi plăcea foarte mult cum scriu. Dar că a fost o provocare să decidă dacă îi place mai mult cum scriu sau cum vorbesc, după ce m-a văzut live la un TEDx, nu mai știu la care. Chestie pe care mi-au mai zis-o mulți. Că live sunt aur curat. Bine, nu că mă fandosesc. Știu și eu că sunt chiar bun când prestez live. Este un dar. Sau cum să îi zic. Îmi este incredibil de ușor să mă ridic în fața oamenilor, să iau microfonul și să fac show. Chiar dacă în fața mea am 5 oameni sau 5.000. Îmi este fix la fel de ușor. Diferența este făcută doar de ceea ce am învățat în timp să iau în considerare. Adică de chestii tehnice. Cum se aude în sală, dacă e sala mare cu multă lume. Caz în care vin mai devreme și mă fac o tură prin incintă să simt cu se aude în boxe sunetul vocii celor de pe scenă, ca să știu ca să calibrez tonul și volumul meu. Și cadența. Într-o sală cu reverberații – ceea ce se întâmplă mai des decât ar fi normal – un ritm sacadat de vorbire, cam cum vorbesc eu în mod normal, sună a mitralieră neinteligibilă. Așa că îmi dau seama că a trebui să vorbesc mai molcom. Mă mai uit la tipul publicului. Dacă mă duc la un eveniment cu, să zicem, câteva sute de oameni din zona digitală, știu că șansele ca cel puțin 95% dintre ei să mă știe sunt masive. Așa că îmi ajustez discursul ca atare: pentru confirmarea faptului că eu sunt și pentru confirmarea faptului că sunt așezat bine în caseta lor mintală de profesionist digital simpatic. Dacă mă duc la un eveniment cu, să zicem, pădurari – am chiar făcut asta, aia zic – și știu că sunt 99% șanse ca suta aia de oameni să nu fi auzit niciodată de mine, normal că discursul meu o să fie altul. Și a și fost. I-am dat pe spate. E o șmecherie pe care o fac: pare că este despre mine, dar doar pare. În realitate și în subtilitate este despre cei din public. Ei se simt direct implicați în discursul meu și îmi răspund cu aceeași monedă.

Nu îmi aduc aminte un discurs în care să o fi dat de gard ca lumea. Adică, în cel mai rău caz, nu prea am fost în formă. Dar cam atât. Dar și atunci, dacă se face un sondaj de ăla de genul ”cel mai bun speaker”, tot sunt cocoțat în Top 3. Cred că se întâmplă asta pentru că eu nu fac absolut niciun efort să fac ce fac pe scenă. Cred că, dacă mi s-ar pune aparat de ăla de măsurat tensiunea și pulsul, nu prea s-ar înregistra mari creșteri. Un pic ar fi, desigur. Căci îmi împun io singur o chestie în secundele dinaintea punerii mâinii pe microfon. Îmi zic așa. Un fel de mantră. ”Tâmpitule care ești, ai grijă să nu e scapi și să nu înjuri”. Este singurul lucru pe care mi-l impun. Și, ca orice lucru care mi se impune, chiar dacă sunt eu cel care îmi fac asta, în acele momente cred că îmi crește un pic tensiunea. De enervare că mi se impune ceva. Dar, pe de altă parte, e necesar să fac asta. Să îmi zic mantra asta. Să îmi impun să am grijă. Sau, măcar să încerc. Pentru că sunt slobod la gură. Indiferent că sunt singur în casă și mă enervează ceva sau dacă sunt pe scenă în fața a 10.000 de oameni. Sunt tot eu. Îmbrăcat altfel, desigur. Cu o altă abordare, firește. Dar tot eu.

Adică transformarea mea din tipul care se plimbă în chiloți prin casă și cel care vorbește pe scenă ține doar de actul îmbrăcării și al aranjării părului. Și cam atât. De unde și lejeritatea mea fantastică în a livra speechuri. Pregătite. Când mi se cere să vorbesc pe un subiect care nu îmi este familiar și mă apuc să fac research prealabil. Sau spontane. Când vorbesc despre ceva la care mă pricep sau când apare o chestie bruscă și mă trezesc că sunt chemat pe scenă și că mi se pune microfonul în mână. În momentele astea de spontaneitate sunt aproape letal. Mă refer la unele cazuri când unii nu au ce lucra și simt nevoia să mă atace, să mă ironizeze sau să mă trolleze live și acoustic. Mi-e greu să explic cum și de ce funcționează la mine așa mecanismul ăsta de apărare verbală. Dar este devastator. N-am nici cea mai mică idee ce o să zic după ce aud atacul, ca să îi zic așa, îndreptat împotriva mea. Și, de multe ori, realizez ce am zis abia după ce am zis. Când aud, în imensa majoritate a cazurilor, că sala face ”uaaaaaauuu…” și apoi izbucnește în râs. Sau o dă în râs direct. Întotdeauan ce zic este ceva amuzant. Dar și dur. Dar niciodată doar dur. Întotdeauna și amuzant.

Lejeritatea asta a mea în a ține discursuri mi-a adus în ultima vreme și o chestie negativă. Hai să îi zic așa. Deși, după ce am stat și m-am gândit un pic la chestiunea în cauză, mi-am dat seama că e chiar de bine. Că este o laudă, practic. ”Știi, nu prea mai pot să te chem la evenimente pentru că îmi omori ceilalți speakeri. Pe lângă tine, ei par că sunt cam praf”. Când mi-a zis un organizator de evenimente asta, am rămas cu gura căscată. Pentru că pur și simplu nu mă gândisem la aspectul ăsta. Că îi pun cumva în umbră pe ceilalți speakeri. Adică, desigur, vedeam că am avut succes cu speechul, că în chestionarele alea de multe ori eram pe locul I la categoria cel mai bun speaker. Dar nu legam lucrurile. Sau, mă rog, nu le legam în halul în care să înțeleg că există posibilitatea să nu mai fiu chemat la evenimente pe acest motiv. Bine, dacă s-ar fi întâmplat să îmi zică asta doar un singur organizator, poate că nu-i dădeam așa mare atenție. Dar când mi-au zis 3 același lucru, am realizat instant că sunt evenimente clasice, ca să le zic așa, în industria românească de marketing, ca să îi zic așa, la care nu am mai fost invitat să vorbesc. Probabil pe același criteriu. Că le omor speakerii.

Așa, și? Io ce ar trebui să fac? Să mă duc la evenimente și să fiu mai moderat? Mai slab decât sunt în realitate? Ca să nu îi pun în umbră pe ceilalți speakeri? Nu am cum să fac asta. Ar fi un efort imens pentru mine. Cum poți să ceri cuiva să fie altfel decât este în realitate? Eu așa sunt. Așa funcționeaz. Nu am cum fi altfel. Așa că merg pe drumul ăsta de a fi eu mereu și oriunde. Probabil că și faza asta a fost cauzatoare de vis. De visul cu postul meu de radio. Pentru că subconștientul – sau care-i departamentul creierului care se ocupă de așa ceva – îmi șoptește în cască să încep să îmi fac propriile evenimente. Unde să nu mai pun în umbră ceilalți speakeri. Și unde să mă invit io singur când vreau și de câte ori vreau.