Jurnal, ziua 5 din 127

Vineri, 29 mai

Cum știi că ți-ai atins limita maximă de competență într-o anumită chestiune? Cum îți dai seama că, indiferent cât de mult mai încerci să studiezi, să afli lucruri, să exersezi tot aia e, tot nu o să mai progresezi? Cum realizezi că a sosit acel moment în care zici ”aia e” și să pui ghetele în cui? Și, mai ales, cum reușești să nu te aburești singur că nu ești acolo, că mai ai ceva de spus, că mai poți înainte juma de milimetru? Mi se pare fascinantă această temă de gândire. Nu neapărat în ceea ce mă privește. La mine – din cât am obervat până acum în momentele în care mi-am dat seama că am terminat de săpat o anumită parcelă a existenței mele și că ”aia e” – chestiunea se întâmplă foarte simplu. Îmi dau seama brusc: nu mai înaintez. Că de ceva vreme bat pasul pe loc. Și încerc să găsesc repede la nivel mental căi de a reporni mersul înainte, ca să îi zic așa. Dacă nu găsesc aceste căi repede, știu că e gata. Că nu mai am ce spune. Că nu mai am ce dovedi. Nu neapărat celorlalți, ci mie. Căci fac parte din categoria de oameni care au înțeles cu ceva vreme în urmă că tu ești cel mai important lucru, scop și acțiune din viața ta. Pentru că, abia când tu ești în regulă din cât de multe puncte de vedere poți să bifezi, abia atunci poți cu adevărat să influențezi în bine viața celorlalți. Altfel, dacă tu nu te-ai luat la pilă îndeajuns și te bagi în viața celorlalți, tot ce le aduci este neterminarea ta. Nefinisarea ta. Crăpăturile tale din care curg de cele mai multe ori frustrări, proiecții ale cum ai vrea tu să fie ceilalți în loc să îi accepți că fiecare este cât și cum poate să fie, dezamăgiri pe care vrei, în relația cu ceilalți, să le transformi în comparații false, din care să ieși câștigat. Mereu și mereu simțim că avem ce să îi învățăm pe ceilalți, deși pe noi înșine nici măcar nu ne-am dus la lecțiile alea. Suntem niște corigenți ai propriilor învățături adresate nouă înșine, dar asta nu ne împiedică să ne punem roba de profesori universitari la școala vieții și să predăm ceea ce noi nu am trăit, dar am fi vrut să trăim, de parcă am trăit așa ceva și de parcă ne-am înălțat mult peste pauperii cărora ne adresăm. Doar câțiva dintre noi – și, da, mă includ și pe mine aici – am reușit să înțelegem, cu greutate, cu suferință și cu sudoare sufletească, părându-ne cumva rău că am înțeles așa ceva, că suntem regii cumplitului adevăr că nu suntem regi cu adevărat în viața noastră. Îmi place expresia asta. Am folosit-o prima dată în cartea pe care am scris-o cât am stat în carantină. Și care se numește ”Pe îngerul meu îl chema Menghină”. Cei cărora le-am dat să citească manuscrisul sunt foarte încântați de ea. Sunt la stadiul de decis dacă o public printr-o editură sau prin forțe proprii. Ca să experimentez și eu partea de self-publishing. Vedem.

Am primit un comentariu pe blog. Care m-a întristat. Îl reproduc fix cum a fost pus: ”As dori sa Ami fac un blog că sa Ami pot antretine fata”. Nu i-am răspuns. Și, cel mai probabil, o să fie printre extrem de puținele comentarii sau mesaje cărora nu le răspund. Că eu cam răspund la toate mesajele. Și la toate comentariile. E sarcină de serviciu la mine. Sarcină pe care mi-am dat-o singur. Iar asta este cea mai grea sarcină. Pentru că, dacă vrei să o fentezi, să faci o combinație, o descurcăreală, să pară că ai rezolvat sarcina, dar numai să pară, te fentezi pe tine însuți. Ceea ce este o imbecilitate, oricum o învârți. De ce ți-ai da singur o sarcină doar că să încerci să nu o faci și, făcând acest nefăcut, să te mai minți singur? Este peste puterile mele de înțelegere. Cu toate acestea, știu că multă lume o face. Un alt subiect de analiză foarte interesant. Revenind la comentariu cu pricina. Ce să îi răspund eu acestei doamne. Că doamnă este. Numele cu care s-a semnat, cel puțin, este Gabriela. Ce pot să îi zic? Dacă îi zic că la cum scrie nu are nicio șansă să aibă un blog, o să se supere că o fac agramată. Ceea ce este. Dar nu ar fi primul om căruia i-am spus ce cred și s-a supărat. Pentru că adevărul meu înseamnă minciuna celorlalți. Și invers. Și nu acceptăm adevărul celorlalți pentru că în adevărul nostru nu mai există loc de alte adevăruri. Trăim într-o lume în care adevărurile tuturor sunt minciunile pe care le credem oglinzile confirmării adevărurilor noastre. Care, când se sparg, nu mai oglindesc nici adevărurile noastre. Și rămânem uneori dezbrăcați de adevăr. Și ne rușinăm. Căci abia când suntem dezbrăcați de adevărul personal înțelegem că minciuna hainelor pe care le-am purtat până acum este adevărul pe care ceilalți l-au văzut despre noi.

Azi am stat foarte mult să fac o ofertă de campaniei cu influenceri. Care nici măcar nu era mare șmecherie. Adică nici bugetul nu a fost nu știu ce. Și nici nu ni se cerea un concept de ăla super-creativ. Dar, din motive care îmi scapă total, ore întregi nu mi-a venit nici o idee. Eram blank. Eram ca scriitorul în fața colii de hârtie. Pe care nu este în stare să scrie nici măcar o juma de literă. Bine, e drept că după ce am depășit stadiul de frustrare că sunt așa blocat – ceea ce mi se întâmplă extrem de rar – am intrat într-o altă fază. Una gânditoare. Că mă mai apucă de astea. Din ce în ce mai des în ultima vreme. Am intrat, deci, în faza de gândit de ce mi s-a întâmplat asta. De ce m-am blocat. Una din explicațiile la care m-am gândit a fost că am pățit așa ceva tocmai pentru că întreaga campanie nu era nici prea, prea, nici foarte, foarte. Adică era în locul acela mediocru, fix la mijlocul categoriei. Fix la mijloc. În mijlocul perfect. În raport cu care îți găsesc măsura adevărate capetele categoriei. Mijlocul perfect unde se duc să moară foarte multe lucruri. Care nu sunt nici mai bune decât cele proaste, dar nici mai proaste decât cele bune. Sunt lucrurile care nu au identitate. Sau, mai bine zic, sunt lucrurile ale căror identitate este fix lipsa identității. Iar eu nu pot lucra cu așa ceva. Parcă nici nu le văd. Parcă există pe o frecvență pe care simțurile și mintea mea nu o pot percepe. Și mă blochez. Poate fi una din explicații. Și am mers înainte pe linia asta de gândire. Și mi-am zis: bun, asta o fi, de aia te blochezi. Dar cum ieși din starea asta? Asta a fost simplu. Am găsit soluția imediat: mi-am imaginat că în loc de alea câteva mii – puține – de euro pe care le aveam în mod real pentru campania asta, am un buget de 50.000 de E. Și dintr-o dată, chestiunea ieșind din mediocritatea mijlocului fix la mijloc, a căpătat mare interes pentru mine. Am început să aud frecvența pe care exista. Și a durat fix 15 minute ca să fac oferta. Evident că, după ce mi-a venit ideea campaniei, am luat-o la pilă. Dar ce zic io la pilă. La drujbă am luat-o. Cu cupa de la excavator am cizelat-o. Ca să o aduc de la alea 50.000 de euro la alea câteva mii – puține. Cumva pe principiul ce se poate face cu o căruță de bani se poate face și cu o linguriță. Dar cu rezulatele lingurifiere de rigoare.

Eu ascult multă muzică. Mă rog, cât de multă pot. Este o formă minunată de a mă relaxa. Deși numai relaxare nu am pățit aseară. Când am deschis Tidal. Că eu pe aplicația asta m-am stablizat. După ce am testat vreo 3 luni cam tot ce se putea testa. Și am ales Tidal. Are cam aceeași muzică pe care o au și celelalte aplicații. Poate că – așa cum am văzut la alții care-s mai tehnici – are și o calitate a sunetului mai bună decât în cazul altor aplicații. Nu știu, nu mă pricep la de astea tehnice. Dar am ales Tidal pentru că are o caracteristică pe care nu am văzut-o în altă parte: îmi arată ultimele albume apărute în funcție de gen. Nu reușește mereu să mi le arate pe toate. Dar nimerește în proporție de cam 80%. Ceea ce pentru mine este un mare beneficiu. Pentru că nu mai trebuie să caut eu pe interneți ca să văd ce albume noi care au apărut. Nu că nu am căutat o sursă care îmi spună asta. Ce albume noi apar. Pe rock, blues și un pic de jazz. Că eu de astea sunt interesat pe linie de noutate. Dar nu am găsit. Adică sunt siteuri, nu zic nu. Dar care dau doar pe frânturi, ce albume găsesc ei că apar. Așa că tot ce îmi zice Tidal rămâne de bază. Iar eu mai completez scăpările aplicației cu ce mai găsesc eu prin sursele pe care le consum pe zona de muzică. Revenind la ne-relaxarea de aseară. Vreo trei zile nu am deschis Tidal la partea de noutăți. Pentru că mi-am finalizat – vorba vine, așa ceva nu termini niciodată cu adevărat – studiul asupra muzicii renascentiste. Adică zilele astea am ascultat ultimul compozitor din acea perioadă. Din lista pe care mi-am propus-o: Claudio Monteverdi. Dar nu chiar până la capăt. Căci am lăsat la finalul acestei perioade de studiu temeinic al istoriei muzicii ceea ce multă lume consideră că este capodopera perioadei renascentiste: Orfeu. De Monteverdi, desigur. Pe care îmi propun să o ascult în weekend. După care să scriu un articol dedicat acestei perioade muzicale. Care m-a surprins foarte plăcut. Și din care am învățat foarte multe. Inclusiv despre mine. Așa cum se întâmplă de fiecare dată când mă întâlnesc cu muzica bună. Sau măcar cu una care mă provoacă. Bun, ne-relaxarea de care zicem a fost așa. Am deschis Tidal la noutăți și m-am ofticat. Pentru că apăruseră între timp atât de multe albume noi încât, uitându-mă doar la coperțile lor în timp ce scrollam să le văd pe toate, m-a cuprins o mega-enervare. Pe sistemul ”ce mă enervează că știu sigur că nu o să le ascult pe toate”. Pentru că nu am cum. Adică doar așa la o primă aruncare de ochi am văzut cel puțin 7 albume pe care mi-aș dori la modul serios să le ascult. Dar știu că nu o să am când. Pentru că mai am și de citit – rămâne, totuși, ocupația mea favorită. Și mai am și de scris – chestie care mă atrage din ce în ce mai mult, din motive pe care las viitorul să mi le dezvăluie. Și mai am de făcut și celelalte lucruri din viața mea. Care sunt multicele. Și cam băbănele, așa. Bine, când zic mega-enervare, o zic așa, cumva, că trebuie să îi zic cuiva. Mai degrabă a fost o tristețe. Tristețea care vine după ce ai pierdut lucrurile pe care nici măcar nu le-ai avut. Dar care mi-a trecut repede. Cum trec toate în viață.

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

1 thought on “Jurnal, ziua 5 din 127”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)