Jurnal, ziua 3 din 127

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro.

Miercuri, 27 mai

Uneori mă trezesc dimineața cu anumite expresii în gând. Așa, ca niște propoziții. Sau fraze, cel mult. Niște texte, pe scurt. Pe unele, mi le amintesc. Pe altele, nu. În dimineața asta, mi-am adus aminte ce am visat. Că io cred că le visez, nu că neapărat mă gândesc la ele. Deși, am putea încadra și visele la o formă de gândit. Una mai ciudată. Una care, zic unii, este forma de gândire care ne reprezintă de fapt. Căci în vis ni se arată nu doar animalul din noi, dar și ce am vrea să facem cu animalele din alții. Și ni se mai arată, zic alții, și spaimele pe care noi le credem mini-adevăruri. De care uneori facem caterincă, alteori le respingem ce niște minciuni penibile. Dar ele, spaimele, există în noi. Și stau pitite după colțul porții cetății noastre interioare. Și, când visul – căci visul este portarul acerb al subconștientului nostru – bagă cheia aia mare în ferecătura porții – o cheie care nu are cum să fie altfel decât mare, având în vedere cât de importantă este poarta asta pentru cetatea noastră; dacă ar fi mică, am avea o cetate interioară mică, ceea ce nu putem accepta cei mai mulți dintre noi – și deschide poarta, spaima tuști în noi. Căci noi, în vise, suntem ca o piscină pentru spaimele iubitoare de înot. Ca o berărie pentru spaimele iubitoare de bere. Ca o cameră de tortură pentru spaimele iubitoare de tortură.

Dar hai că iar am început să bat câmpii. Iată cu ce expresie m-am trezit azi dimineață: dacă am putea cânta la iubiții noștri, asta ar fi cea mai frumoasă simfonie de pe pământ. Deși nu mai țin minte exact dacă nu cumva era ”dacă am putea cânta la iubiții noștri, împreună am da naștere celei mai frumoase simfonii de pe pământ”. Și parcă urma ceva de genul ”dacă am câta la trupurile lor, am fi cea mai tare secție de alămuri din istorie; dacă am cânta la sufletele lor, toate Stradivariusurile din lume ar înclina tăcute genunchiul a supunere în fața măreției”. Dar poate că pe astea din urmă le-am adăugat eu imediat după ce m-am trezit. În starea aia de semi-trezire. Sau de semi-adormire. Căci starea asta, pe care mi-e imposibil să o definesc, este unul din puținele momente din viața omului în care este și nu este. În care există și nu există. În care este real și este ireal. O stare plină de spaime pentru unii. Și plină de delectări pentru alții. Căci așa mi se pare mie că se împart oamenii care intră în starea asta. În extreme. Este o stare a lipsei de echilibru. O stare pentru care echilibru este ca apa pentru foc. Ca uleiul de măsline pentru bere. Ca Steaua pentru un dinamovist. Și, unii, în aceste extreme, regăsesc câte un pic din ceea ce sunt. Cred că așa mi se întâmplă și mie când mă trezesc cu propoziții, cu fraze cu expresii. Cred că mai aflu câte un pic din ce sunt. Sau, mai degrabă, ce aș vrea să fiu. Iar, contextual vorbind, în perioada asta în care (și de asta, se pare…) m-am apucat să scriu acest jurnal, parcă mi-aș dori să fiu un însăilător de cuvinte mai bun. Un pic mai bun. Căci doar pic cu pic poți să devii mai. Nu dintro-dată.

A fost ziua lui Vlad. Asociatul și prietenul meu. Deși în ultima vreme parcă simt că aș vrea să inversez termenii ăștia. Adică să îi zic prieten și asociat. Ne știm de atâta vreme și am trecut prin atâtea împreună încât îmi sună mai bine inversarea asta. Prieten și asociat. La agenția la care suntem amândoi asociați, există o cutumă: când e ziua cuiva, se ocupă Cosmin de strâns niște bani (de regulă cam 25 de lei de căciulă) și discutăm între noi ce cadou să îi luăm sărbătoritului. Când am văzut că trec zilele și că se apropie ziua lui Vlad și Cosmin nu ne dă tradiționalul – deja – mail cu ”băi, e ziua lui Vlad, hai să vedem ce să îi luăm!”, l-am sunat. Pe Cosmin. Și l-am întrebat care-i faza. Și el mi-a zis că Vlad nu vrea să îi luăm niciun cadou. Am zâmbit. Vlad al meu. Atent la tot. La multe prea multe. Cum îi reproșez destul de des. De fapt, io-i reproșez – deși e mult spus verbul ăsta reproșez; mai mult îl vorbesc mucalit cu el – că nu e mai mult ca mine. Unul din păcatele mele, de altfel. Le zic oamenilor că nu ar fi rău să învețe de la mine. De la jemonfichismul meu. De la băgatul picioarelor în ele de chestii care ”trebuie”. Și care pentru mulți sunt șefi supremi ai vieților lor. ”Nu trebuie să faci nimic în viață!”. Ăsta-i motto-ul meu. Chiar nu trebuie. Bine, nu vorbim despre cazuri de urgență majoră. Care țin de sănătate. De viață, în ultimă esență. Ci de lucrurile pe care simțim imperios că ”trebuie” să le facem. Când, de fapt, toate lucrurile astea sunt doar niște petarde existențiale jalnice, care fac mai mult fum decât zgomot. Care mai mult îți acoperă ochii cu o pâclă superficială, care te împiedică să vezi cu adevărat ce este de văzut în viața ta. ”Trebuie să câștig contractul ăsta!”. Dar de ce trebuie? Mori dacă nu îl câștigi? Nu mori, desigur. Știi ce te omoară? Încetul cu încetul? Grija că s-ar putea să pierzi contractul ăla. Și toate contractele pe care le negociezi. Și ”trebuie să slăbesc”. Și ”trebuie să țin cu dinții de serviciul ăsta”. Și ”trebuie”. Și ”trebuie”. Și ”trebuie”. Astea te omoară. Grijile că ”trebuie”. Când, de fapt, nu trebuie cu adevărat nimic în viață. Singurele momente în care poți asocia – uneori este obligatoriu – ”trebuie” cu ce ți se întâmplă este când, cum ziceam, îți este amenințată viața cu adevărat. Ție sau celor dragi. În rest, chiar nu. Deloc. În loc să zici ”trebuie să câștig contracul ăsta!”, mai bine zici ”ar fi foarte tare să câștig contractul ăsta, chiar aș vrea asta!”. O diferență imensă. În primul caz mizele pe care le pui singur pe creierii și pe sufletul tău de multe ori funcționează ca un blocaj. Ca orice lucru care ne este impus să îl facem, fără să vrem cu adevărat. Îl respingem. De fapt, sigur că vrei cu adevărat să câștigi contractul ăla. Doar că această dorință este asuprită și ascunsă și călcată în picioare de necesitatea pe care o arunci încrâncenat asupra dorinței. Dorința de a obține ceva mai bine pentru tine este absolut firească. Și poate să ia forme absolut minunate de multe ori. Necesitatea, obligativitatea de a obține ceva mai bine pentru tine este un pariu cu o miză absurdă. Ca ruleta rusească. Unii câștigă. Dar cei mai mulți mor.

Revenind la Vlad. Că iar m-am întins. Dar mă întind pentru că așa îmi vine. Și am zis încă din prima zi a acestui jurnal că regula de bază este să scriu dintr-o suflare. Ce îmi vine. Cum îmi vine. Că am și avut critici din partea unora. Că scriu despre nimic. Mie mi se pare asta o laudă. O laudă teribilă. A scrie despre nimic și, totuși, să te citeasă lumea. Să te citească în așa măsură încât să concluzioneze că scrii despre nimic. Mie mi se pare o laudă. Clar.

Revenind. Cred la nivel de aproape certitudine că Vlad a cerut să nu îi facem niciun cadou dintr-un motiv foarte simplu. La care eu nu m-aș fi gândit niciodată. Nu pentru că nu are sens motivul lui, că are în draci în perioada asta. Ci pentru că pur și simplu eu nu mă gândesc la astfel de detalii. Așa sunt eu. Vlad a refuzat să îi luăm cadou pentru că s-a gândit la banii noștri. Este atât de simplu. Așa cred eu. Așa îl știu eu pe Vlad. Dintre toate lucrurile pe care le aveam de făcut și la care se gândește în perioada asta – căci nu este ușor să ții pe roate agenția, cu toți angajații, să mai faci angajari etc. – el s-a gândit și la asta. La banii noștri. Mă rog, zic ai noștri, căci mă înclud și pe mine în echipa agenției. Dar Vlad nu s-a gândit la banii mei, dă-i pace. Ci la cei ai colegilor mei. 25 de lei nu e mare lucru. Așa este. Chiar mizilic. Dar pentru Vlad, care este mult mai atent la tot și la toate decât l-aș vrea, este un mizilic important. Unul care contează. În mintea lui. Care contează pentru fiecare dintre colegii mei. Și nu a vrut ca de ziua lui, în aceste vremuri urâte rău de coronavirus, colegii să dea ăia 25 de lei pentru cadoul lui. Nu suma în sine, repet. Ci gestul. Faptul că, dintre toate lucrurile care se pot face cu banii ăia, puțini cât sunt, să îi dea pentru cadoul lui ar fi fost o vină pe care Vlad nu este dispus să o trăiască. Hai, nu o vină. Dar o jenă. Ăsta-i Vlad al meu. Cu el defilez. Și mi-e drag de nu se poate. Deși de multe ori nu îl înțeleg cu adevărat cu ticăie. Dar poate și de aceea ne înțelegem atât de bine. Pentru că suntem totalmente diferiți.

Am început să citesc The Science of Pozitivity de Loretta Graziano Beuning. Interesantă premisa de la care pornește. Cel puțin ce am văzut în primele 60 de pagini. Cinismul este o formă transformată a modului în care animalul din care ne tragem reacționează la stimulii externi. Adică: animalul reacționează la stimuli apărându-se prin fight (luptă), flight (fugă), freeze (se blochează ca o caprioară în fața farurilor), fawn (nu știu cum să traduc; ceva în sensul de supunere ca să nu ți-o furi). Că așa este în natură. Doar că omul, care a plecat din natură și acum trăiește în mediul social al civilizației, nu mai are probleme cu animalele care să îi ia jugulara. Dar are alte probleme. Suferă de alte amenințări. Așa că și-a luat la pilă și modurile în care reacționează la astfel de amenințări. Iar cinismul este unul din acest moduri. Care înseamă – pe scurt și încă nici io nefiind nedumerit până la capăt – că atunci când zicem ”lumea este o porcărie sinistră și toți sunt proști” aceasta este o reacție de apărare, care ne face să ne simțim un pic apărați. Fals apărați, desigur. Dar, în învălmășeala chimico-neuronică din creierul nostru limbic, ala animal, și falsă apărare se pune ca apărare. O să revin cu mai multe păreri după ce termin cartea.

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)