Joi, 28 mai

Oamenii sunt de trei categorii. Eu așa cred. Oamenii care fac lucruri, oameni care nu fac lucruri și oameni care se uită la alealalte două categorii. Bine, pe logica unei filosofii – căreia i-am uitat numele – și cei care nu fac nimic tot fac ceva. Pentru că au ales să facă asta: să nu facă nimic. Dar astea-s chestii pentru gânditori care nu au alte lucruri de făcut în afară să gândească. Nu pentru noi. Care avem de făcut lucruri. Unii, cel puțin. Eu fac parte din categoria celor care fac lucruri. Nu pentru că sunt obligat de ceilalți, de viață sau de ceva necesități. Ci pentru că vreau să le fac. Așa mi-e firea. Așa am fost întotdeauna. Mereu am simțit nevoia să fac lucruri. Bun, acuma, la o analiză a felului meu de a fi, mai degrabă a motivului fundamental care mă mână în lupta de a face lucruri, n-aș ști ce să zic. Aș putea doar specula. Poate că ideea de a sta degeaba este ceva ce nu există în ADNul meu. Ceva care mă sperie. Sau hai să nu zic așa lucru mare. Dar cred că o găsesc totalemente la nelocul ei. Înspre limita cu îmi repugnă. Sau poate că starea mea de a face tot timpul câte ceva înseamnă că refuz ideea că nu pot face ce îmi propun. Sau, mai degrabă, că sunt în permanentă căutare a acelei chestii pe care să îmi dovedesc că nu pot să o fac. Poate că mă testez permanent. Ca să aflu întruna dacă sunt mai bun sau mai rău. Mai puternic sau mai slab. Bine, să nu confundăm făcutul de lucruri cu statul degeaba. Căci amândouă sunt stări care îmi plac în egală măsură. Făcutul de lucruri așa cum îl definesc eu presupune să fi implicat într-o activitatea cu obiective clare, cu calendar de acțiune și cu resurse investite. Timp, nervi, bani. Resurse să fie. Ca să obții beneficii din aceste resurse în urma activității. Asta numesc eu făcut de lucruri. Ieșitul la bere cu băieții nu intră în categoria asta. Ci în una în care i-aș putea zice omorât de timp. La modul frumos, firește. Căci îmi place enorm să ies la bere cu băieții. Dar, cu toate astea, nu o încadrez la făcutul de lucruri. Ci la omorât de timp.

Foarte tare expresia asta. A omorî timp. Care, ca orice expresie interesantă, este atât de polivalentă încât, la un moment dat, ți se pare că nu mai înseamnă nimic. Cum adică să omori timpul? Că vin o grămadă de întrebări pornind de la întrebarea asta. Ce ți-a făcut timpul ăsta de vrei să îl omori? Cum poți să îl omori? Cu ce? Unde îi dai timpului să îl julești definitiv? Unde găsești timpul ca să poți să i-o tragi în scăfârlie? În esență, când decidem să intrăm în starea de a omorî timpul, ne omorâm pe noi. Câte un pic. Așa cum ceasul care ne arată trecerea secundelor omoară fiecare secundă pe care a măsurat-o. Așa ne omorâm și noi singuri când omorâm timpul. Timpul este o chestie tare importantă pentru noi. Unii spun că toată viața noastră este o alergare continuă ca să câștigăm timp. Că timpul este resursa fundamentală a vieții. Și scopul ei principal. Că tot ce facem în viață este să ne asigurăm nouă înșine un timp cât mai bun. Sau mai frumos. Sau mai cum vrem fiecare dintre noi. Sunt în mare măsură de acord cu teoria asta. Timpul este singura resursă pe care o irosim ca să o avem. Care nu poate fi înlocuită cu nimic. Cu ce să înlocuiești timpul? Doar cu alt timp. Dar de unde ei celălalt timp? Tot din timpul ăla. Suntem, ca oameni, în celebra paradigmă întrebătoare a lui murim trăind sau trăim murind. Iar nucleul funcțional al acestei paradigme este noțiunea de timp. Căci trăim în timp ce murim raportându-ne la timp. Și murim în timp ce trăim raportându-ne tot la timp.

Există mai multe feluri de timp. Cred. Timpul personal. Al fiecăruia. Timpul comun. Al mai multora. Care mulți poate să înseamne familie. Sau cartier. Sau țară. Sau planetă. Și mai există timpul absolut. Dumnezeul timpului, cum ar veni. Care există în sine. Pentru sine. Și care se măsoară tocmai prin faptul că este incomensurabil. Fiecare timp trece fix la fel. Văzut de un observator obiectiv și independent. Care nu există în realitate. Doar ne prefacem că acest observator există tocmai că să avem un punct fix în raport cu care să analizăm întreaga chestiune. Doar că simțim timpul că trece diferit. Când stăm la coadă la dentist, spre exemplu, alea 10 minute par vreo 2 ore. În timp ce, când stăm la bere cu băieții, alea două ore au trecut ca 10 minute. Așa și cu timpul comun. Și ăla trece în tot felul de feluri. Adică simți că trece în anumit fel. Cearta într-o familie. Altfel trec alea 10 minute de ceartă decât dacă familia s-ar distra în jurul unui joc Activity. Că tot vor ăștia ai mei să îl jucăm în draci. Sau, timpul comun de cartier. Una este să treacă timpul când totul e în regulă în cartier și altfel simți că trece când afli că s-a descoperit o bombă din al doilea război mondial lângă alimentară. Care, dacă explodează, rade juma de cartier. Doar că nu știi care jumătate. A ta sau a altora. Clar timpul trece altfel față de momente în care stăteai să o arzi cu o bere pe canapea uitându-te la Războiul depozitelor. Iar despre timpul comun ca țară, îmi aduc aminte cum simțeam că timpul abia se scurge, ca un bețiv căruia îi ia juma de oră să ducă halba de pe masa de plastic a birtului de cartier până la prima buză, când România a jucat cu Suedia la Mondialul din 94. Momentul ăla când Prunea a ieșit la Anderson și când vedeam, o națiune întreagă, că mingea se îndreaptă către ațe, ah, și acum parcă timpul devine o pâclă densă și mucificată, care ne ține și acum, după atâția ani, cu unghia sufletului în gâtul amintirii. Ca să nu mai zic de cât ni s-a părut că a durat fluierul de final al meciului ăla. Cât un imn național. Cântat pe invers. Atât de mult a rezonat fluierul ăla în urechile și creierii națiuni. A fost o felie de timp perceput cu totul altfel la nivel național decât percepem cum trece vreme acum. Iar la nivel de timp planetar, ia să vedem noi cum o să ni se pară zilele, orele, minutele și secundele după ce o să iasă toți șefii de state și o să anunțe că vine un asteroid către Pământ. Și că încearcă să dea cu bombardeaua în el ca să nu se împrăștie p-acilea prin vecini. Cam asta-i faza cu timpul. Mă rog, prostiile care îmi trec mie prin minte. Demne de un jurnal. Nu de o scriitură ca lumea, de publicat pe undeva.