Luni 25 mai

M-am oprit brusc din cititul cărții Darurile imperfecțiunii a lui Brene Brown ca să încep să scriu la jurnalul ăsta. Bine, eu o citesc în varianta în engleză de pe Scribd. Platformă la care am plătit din greșeală – nu vrei să știi… – abonamentul pe lună. Cazul tipic de greșeală făcută din greșeală, ca să zic așa, care se nimerește a nu fi tocmai o greșeală. Pentru că, după ce m-am zgâit un pic pe Scrib am decis că este o platformă beton. Adică am citit niște documente gen referat, am audiat niște cărți audio și am citit niște cărți. Toate bune. Care m-au ajutat. Într-un fel sau altul. Așa că, iată, din greșeala inițială făcută cu plata din greșeală, m-am trezit că încep să devin fan de platforma asta. Costă vreo 50 de lei pe lună. Bani pe care merită să îi dau numai dacă și prestez pe acolo. Adică dacă și consum conținutul de acolo. Altfel arunc banii de pomană. Nu că ar fi nuș ce sumă. Dar, ce, dacă aș găsi 50 de lei pe jos i-aș lăsa acolo? Aia zic.

Bun, revenind. Că am luat-o pe arătură. Ceea ce nu-i chiar rău. Deloc. Păi, nu este ăsta un jurnal? Și în jurnal nu aia-i ideea să lași să îți zburde degetele libere pe tastatură? Mă rog, degetele. Creierașul, ai înțeles tu ce am vrut să zic. Ah, uite, tot nu pot să mă dezvăț de obiceiul ăsta de a vorbi atunci când scriu nu cu mine, cum ar trebui să fac într-un jurnal, ci cu tine, cel care mă citești. Asta fac din 2007, de când am deschis acest blog: scriu pentru ceilalți, nu pentru mine. De fapt, expresia corect ar fi ”mai mult pentru ceilalți” decât pentru mine. Că așa face orice blogger profesionist. Simte ce vrea audiența și prestează. Ca să fie citit. Și să fie citit de cei care trebuie. Și asta am făcut – iată cum au trecut anii, băi băiatule… – de 13 ani. Și o să mai fac asta în continuare. Pentru că este o meserie care mi se potrivește la marele fix. Și îmi place. Uneori îmi place al dracului de tare. Atât de tare încât uit că este, totuși, o meserie. Ceea ce, ai putea zice – uite, vezi?! iar vorbesc cu tine, cititorule, în loc să îmi vorbesc mie, că de aia e jurnal! – că nu e rău deloc. Adică să îți placă atât de tare meseria asta încât să uiți că este o meserie. Corect. Nu este rău. Dimpotrivă. Dar chestia asta ascunde o mică perversitate. Una pe care o vezi la lucru fix când citești aceste rânduri. Și care funcționează așa: meseria m-a obișnuit atât de mult să scriu pentru ceilalți încât a scrie doar pentru mine presupune un mare efort din partea mea. Unul care îmi cam strâmbă bigudiurile creierului, recunosc. Pentru că trebe musai să ies din limitările – căci oricum o dai, tot asta sunt, limitări – meseriei de blogger și să scriu mai liber. Să încerc să nu mă mai gândesc la public, la target, la câți din cei care mă citesc o să dea click. Să renunț la orice chestii de blogger profesionist, practic. Mă rog, să încerc să renunț. Să trag de mine în draci să renunț. Ca la Verdun o să trag. Și, pentru că mă știu și pentru că la 45 de ani știu cam ce am făcut ca să mă ajute în viață, știu că o să dureze. Că ce îmi propun – nici eu nu știu ce, dar asta-i altă discuție – cu acest jurnal înseamnă un maraton, nu un sprint. Însemnă luptă de tranșee, nu blitxkrieg.

De ce am hotărât să fac asta? Nici eu nu știu… Poate că 15 ani de când fac, într-un fel sau altul meseria de prestator în digital, din care 13 ani de blogging, m-au adus în acest punct al vieții mele în care nici nu știu cum să îi zic ce simt. Că vreau mai mult? Că vreau mai puțin? Că vreau ceva altfel? Nu știu cum să îi zic. Dar, la urma urmei, cred că faptul că nu știu ce vreau este cea mai bună motivație să merg pe drumul ăsta. Ca să descopăr ce vreau. Și, mai ales, de ce vreau asta. Poate că, dacă tot am avut pauza asta competițională forțată la domiciliu din cauza coronavirusului, am avut timp să mă gândesc la multe. Unul din lucrurile la care m-am gândit foarte mult a fost unul care poate părea furculition. Dar nu este. Nici pe departe. Și a fost gândul ăsta: prea ne-am obișnuit să luăm de-a gata ce ni se întâmplă în viață. Cu varianta ajutătoare: și cu cât primim mai multe, cu atât parcă nu suntem mulțumiți. Căci ni se pare că merităm și mai mult decât primim oricum de-a gata. Și cu varianta și mai ajutătoare: cum ar fi dacă ne-am reînvăța singuri să apreciem lucrurile simple nu pentru că sunt simple ci pentru că sunt baza oricăror lucruri complicate, indiferent cât de imens complicate sunt ele. Iar lucrul cel mai simplu la un blog este că este un jurnal online. Iar bloggerul este – furculition – cineva care scrie un jurnal online. Lucrul acesta simplu cred că l-am pierdut eu din vedere în timp. În timp ce m-am transformat în blogger profesionist. Și, cumva, am uitat că a fi blogger profesionist este o chestie complicată. Căci este. Chiar este. Și că această chestie complicată este construită în primul rând pe un lucru simplu: bloggerul ca om care ține un jurnal online. Cu gândurile sale. Cu frământările sale. Cu enervările sale. Cu orice -ale sale. S-ar putea ca redescoperirea acestui lucru simplu să fie unul din motivele pentru care m-am apucat de acest jurnal.

Sau, poate, deși am contestat multă vreme – cam ghiolbănistic, recunosc… – înclinarea unora dintre prietenii și amici mei către a scrie cărți, am ajuns și eu în momentul în care intru într-un fel de cantonament. Ca să mă apuc să scriu cărți. Iar jurnalul ăsta este un astfel de cantonament. Pentru că îl scriu dintr-una. Fără să revin asupra a ceea ce scriu. Fără să îmi fac un plan dinainte. Fără măcar să știu exact de ce m-am apucat de așa ceva. Pur și simplu o să scriu. Ce îmi vine în acel moment în minte. Moment în care realizez că ce am scris până acum seamănă cu un jurnal, dar nu până la capăt. Adică seamănă mai mult cu un jurnal în care îți așterni gândurile, cum se zice în cărțile alea mai vechi. Nu unul în care zici ce ai făcut în ziua anterioară. Nu că ar fi rău. Adică, dacă tot fac public acest jurnal, nu știu pe câtă lume ar interesa că am negociat nu știu ce contract. Sau că am avut un schimb de replici dur aia mică – mă rog, dur, mi-am mușcat buzele ca să nu râd cât de rapid mi-a întors replica. Sau că am decis ca, de azi, să mai reduc băutura și mâncarea. Ba nu, chestia asta cu redusul a ceea ce bag în gură s-ar putea să-i intereseze pe unii. Dar că m-am dus să mă tund, după aproape 3 luni de crescut claia capilară, ar interesa pe cineva?

Nu știu. Chiar nu știu. Cred că asta-i sintagma care sintetizează perfect acest început de jurnal: nu știu. Nici de ce m-am apucat de el. Nici ce o să obțin cu el. Nici cât o să merg cu el înainte. Ba nu, cât o să merg cu el înainte știu: 127 de zile. De ce 127? Nu am nici cea mai mică idee. Pardon, ca să fiu în stilul de până acum, nu știu. Așa mi-a venit. Și așa las ce am scris. Cum mi-a venit. 127 de zile, deci. În care voi scrie în fiecare zi câte o pagină de jurnal. Cu ce? Încă nu știu. Cu tot felul de gânduri care mi-au trecut prin cap în ziua aia. Cu mici prostioare pe care le-am făcut. Cu mari prostioare pe care le-am făcut. Cu chestii cu care o să mă laud uneori. Căci – simt intens – nu o să pot scăpa de aroganța mea funciară nici în acest jurnal. O să mai zic ce mai fac și în activitatea profesională. Atât cât se poate, firește. Și zic ”cât se poate” nu pentru că eu nu aș putea fi sincer. Ci pentru că uneori – de cele mai multe ori – te împiedică ori o prevedere de contract să zici mai mult. Ori o strângere de mână și o rugăminte din partea partenerului. Care pentru mine este mai mult decât ce scrie într-un contract. Dar o să zic ce o să pot să zic. Nu doar ce fac ca blogger profesionist, dar si din ce facem cu gașca mea beton de la agenție. Și vedem ce iese.

Ba nu, hai să vedem ce iese acum. Adică să scriu, așa cum îmi vine, fără nici un plan în minte, ce am făcut ieri. Luni, 25 mai, 2020. Nu tot ce am făcut. Presupun că ar fi de o plicticoșenie maximă. Dar chestii care îmi vin în minte. Și în suflet unele din ele. Chestii care se cer spuse într-un jurnal. Așa cum – încep să simt din ce în ce mai puternic – devine ce scriu acum.

Păi, să vedem… Cred că faza zilei este că îmi caut avocat. O chestie cu un vecin, care ne-a dat în judecată pe toți ceilalți vecini. Pentru o reîmpărțire a curții, ceva de genul. Adică nu pe dușmănie. Nici gând. Omul e chiar ok. Doar că vrea să aibă el control pe o zonă a curții comune. Și, cum este pentru prima dată când am nevoie de un avocat, m-am trezit că nu am nici cea mai mică idee despre ce să fac. Normal că am întrebat primul om care mi-a venit în minte și care știu că face meseria asta. Dar fără să știu exact ce face. Că și asta este o chestie: faptul că știu că Andrei Zamfirescu este avocat îmi era de ajuns când ne vedeam la bere sau la rugby. Că acolo mă vad ce mai des cu el. Că pe el l-am sunat. Dar ce fel de avocat nu aveam nici cea mai mică idee până acum. Apropo de multe lucruri pe care nu le știm despre cei din jur. Pe 28 am înfățișare. Sau cum se zice. O să văd cum o să fie. Deja este interesant. Deja m-a scos din ceea ce lumea numește zonă de confort. Și îmi place asta. Teribil îmi place. Dar mă și enervează. Teribil ce mă enervează.

Ce a mai fost… Așa. Mi-am schimbat formatul la newsletter. Adică nu io l-am schimabat. Ci un tip pe nume Liviu Vasilescu. Omul era abonat la newsletterul meu și m-a întrebat dacă nu vreau să mă ajute să îl schimb. Să îl facă mai asemănător cu identitatea blogului meu. Am acceptat. Cum era să nu accept o mână întinsă de ajutor? Bine, cumva m-am simțit cu musca pe căciulă. Adică puteam să rog pe cineva de la agenția mea să facă asta. Dar cum știu că au muncă la greu perioada asta, am zis că mai bine îi las să muncească pentru clienții noștri, nu pentru mine. Liviu a făcut o treabă faină. Și newsletterul arată brici. Apropo, azi, marți, este prima dată când trimit newsletterul în noul format. Sper să placă. Chiar am niște mici emoții. Nu mari. Mici. Dar cât să mă facă să urmăresc cu interes mâine ce se întâmplă pe frontul newsletterului.

Altceva… Ziceam de tuns. Chiar m-am tuns. Chestie care nu este mare șmecherie pentru mulți dintre oamenii întregi la cap pe care îi cunosc. Dar pentru mine este. Pentru că nu îmi place să mă tund. De fapt, nu am nici o problemă cu tunsul în sine. Dar am o problemă cu ”de ce” să mă duc să mă tund. Aici îmi dă mie cu virgulă. Chiar nu am nici o problemă dacă freză îmi stă ca la un maimuțoi tras pe dreapta de poliția junglei. Cine mă place, mă place așa cum sunt. Asta-i teoria mea. Bun, ce zic aici nu înseamnă că nu înțeleg că nu pot ieși în lume ca maimuțoiul de care ziceam. Adică simt și eu la un moment dat că mi se împrăștie părul în paișpe părți. Și mă duc la tuns. Dar o fac ca pe o chestie sanitară. Așa cum mă spăl pe mâini, așa mă duc și la tuns. Sau ceva de genul. N-ar rost să mai scriu pe un subiect de ăsta care începe să mă plictisească încă dinainte de a scrie despre el…

Ar mai fi chestii de astea de muncă de agenție. Nici una majoră. Adică în sensul să simt că ar merita menționată aici. Adică am trimis niște oferte. Am făcut niște videocalluri cu niște potențiali clienți. De astea, normale, cotidiene. Mai degrabă să fie de ceva interes că… nu, nici asta. Așa că mă opresc aici. Cum se face când scrii un jurnal în care simți că nu mai ai ce spune în acel moment. Și vedem ce o să iasă. Mâine. Și încă 125 de zile după aia.