Jurnal, ziua 6 din 127

Sâmbătă, 30 mai

Am avut două bucurii astăzi. După mine, bucuriile sunt de două tipuri: bucuria așteptată și bucuria neașteptată. Intensitatea – în sus sau în jos – în ambele cazuri se măsoară la fel. Adică să ne imaginăm un bucurometru. Împărțit în bucuromilimetri. Ambele bucurii se măsoară pe grila aia. Doar că este o măsurare cantitativă. E ca la apă: într-o găleată sunt 15 de litri. Asta îți zice măsurătoarea cantitativă. Dar nu îți zice și ce fel de apă. Ce proprietăți are. Dacă e bună de băut sau nu. Nu îți zice chestii calitative. Bine, e și greu să măsori calitativ o bucurie. Dar, totuși, ca să te poți bucura cu adevărat de ce ți se întâmplă în viață, ar fi excelent să ai un sistem prin filtrele căruia să îți vezi bucuriile. Și alea neașteptate, dar mai ales cele așteptate.

Bucuria așteptată a fost bucurie pentru că mi-a confirmat așteptările. Iar asta nu e puțin lucru. Mai ales în lumea asta în care mare parte din dezamăgiri vine pentru că avem așteptări prea mari de la alții. Sau că nu avem nicio așteptare de la nimeni, ceea ce ne privează de un sistem de referință. De ceva la care să ne raportăm. În lipsă acestui ceva, nu știm cum să evaluăm bucuriile. Și nici măcar nu știm dacă ele există sau nu. Probabil că cel mai bine este să îți setezi niște așteptări în raport cu ceilalți, dar nu prea sus, dar nici prea jos. Nici prea sus pentru că o să suferi o dezamăgire dacă ceilalți nu se ridică la nivelul așteptărilor tale. Dar nici prea jos pentru că, dacă faci asta, ratezi imens exact acea porțiune de bucurie perfect egală cu bucata de așteptări lipsă tocmai pentru că nu ți-ai setat mai sus așteptările. E o chestie complicată decizia asta, știu. Adică, mă rog, știu teoretic. Eu fac parte din categoria – fericită, cred… – a celor care își setează așteptările foarte sus. Doar că, dacă ceilalți nu se ridică la nivelul ăla, doar dau din umeri și zic ”următorul”. Nici gând să fiu dezamăgit. Sau frustrat. Sau enervat. Nu. Pur și simplu zic ”aia e” și merg înainte. La următorul. Și apoi la următorul. Un mecanism foarte bun de apărare. Presupun că este, cel puțin. Adică eu nu îi văd multe hibe. Hibe majore, zic. Cea mai mare este că, dacă ai dat-o de gard cu așteptările mele de prima dată, nu prea îți mai acord încă o șansă. Așa funcționez eu. Nu prea este corect, așa este. Dar, pe de altă parte, este un sistem mult mai corect decât multe alte sisteme. În primul rând pentru că mă pune pe mine în prim plan. Mă protejează. Este un filtru bun. Imperfect, desigur. Dar bun. Și care funcționează în ceea ce mă privește de ani de zile. Ceea ce îmi dă puține speranțe să îl schimb, ca să zic așa.

Bucuria neașteptată a fost bucurie pentru că, așa cum se întâmplă în cazurile astea, nu am avut niciun fel de așteptare. A venit brusc și m-a bucurat la fel de brusc. Lipsa unui sistem de așteptări nu înseamnă, totuși, că sistemul nu există. Chiar dacă cei mai mulți dintre noi nu recunoaștem că îl avem. Cel mai bine se vede asta, că avem un astfel de sistem de așteptări, când ne uităm cum reacționăm la o bucurie neașteptată. ”Nu îmi vine să cred!” este o expresie care înseamnă că sistemul tău de așteptări este ceva de genul ”eu nu merit să mi se întâmple lucruri bune”. Așa că orice lucru bun care ți se întâmplă, oricât de mic ar fi el, este perceput de sistemul tău ca o bucurie. Chiar dacă pentru marea majoritate a celorlalți acel lucru este comun. Ca să nu zic stupiduț. Dar tu, bazându-te pe sistemul tău de așteptări – pe care nu îl recunoști că îl ai, desigur – îl percepi ca pe ceva fain. Ca pe o bucurie. Ceea ce este bine, desigur. Căci îți oferi mai des ca alții bucurii în viață. Doar că sunt mici. Și multe dintre ele doar pseudo-bucurii. Iar partea cea mai nașpa la sistemul ăsta este următoarea: dopamina pe care ți-o generează bucuria aceea trece repede. După care vine la fel de repede cortizolul. Care te agită și te face să îți zici ”o să plătesc eu scumpă bucuria asta”. Adică, practic, sistemul tău de bucurii mici și dese pornite de la ideea că tu nu meriți mai mult în viață nici măcar nu te lasă să te bucuri de ele până la capăt. Alții reacționează la bucuria neașteptată cu ”normal că mi se întâmplă lucruri bune, doar le merit!”. Acesta este sistemul lor de așteptări. Adică fix în extrema cealaltă. Partea bună la acest sistem este că între bucurii nu ai nici o presiune psihică. Adică bucuriile neașteptate care ți se înâmplă nu e că te scot dintr-o stare nașpa. Căci tu nu prea ai stări nașpa. Și, când le ai, sunt doar niște accidente de parcurs. Care trec repede. După care îți revii la starea de non-presiune. Bucuria nu îți aduce mare doză de dopamină. Pentru că tu, care ești ok cu tine în viața ta, nu ai nevoie de multă dopamină. Adică mai multă decât nivelul la care oricum te situezi constant. Deci, bucuria neașteptată e ok, dar nu e chiar așa mare șmecherie. Partea nașpa la sistemul ăsta este că, la un moment dat, crapă ceva. În sensul că această uniformizare a nivelului de bucurie din viața ta, ca să o zic direct, devine o monotonie care te împinge să cauți modalități din ce în ce mai agresive de a-ți crește nivelul de dopamină. Ca să simți și tu mai multă bucurie. Ca să – cum zic mulți care au făcut tot felul de gesturi extreme – simți că trăiești. Uneori îți iese. Dar de multe ori nu îți iese. Și julitura pe care ți-o iei pentru că ai făcut gestul mai extrem este atât de puternică încât îți dereglează total sistemul de așteptări. Iar tu, obișnuit cu un sistem de așteptări extrem de stabil, totuși, în ciuda gestului tău de frondă împotriva monotoniei din viața ta, ești totalmente dereglat.

Zic de dopamină și de cortizol pentru că în mintea noastră chimia e la loc de cinste. Și suntem mânați în sus și în jos pe scala sentimentelor și reacțiilor de reacții chimice. Care produc substanțe chimice. Fără ca noi să putem face mare lucru în privința asta. Dopamină se produce la anumiți stimuli. Așa cum se produce și cortizolul, doar că la alți stimuli. Asta nu avem cum să schimbăm și cum să influențăm. Ce putem influența este modul în care reacționăm după producerea acestor substanțe. Una este să întâmpinăm cortizolul cu ”o să plătesc eu scumpă bucuria asta” și alta este să reacționezi cu ”eh, a trecut bucuria, dar o să vină alta, abia aștept”. Diferențele sunt colosale pentru sănătatea ta mintală. Așa cred, cel puțin. Adică, evident, nu e literă de lege ce zic io aici. Nici pe departe. Nici privită chestiunea de pe Jupiter. Este doar ceea ce gândesc eu când scriu acest jurnal. Sau, mai bine zis, este ceea ce cred eu în acest moment. Poate că după ce o să mai citesc niște cărți, o să îmi schimb părerea.

Bucuria așteptată și confirmată prin simțirea de bine care m-a însoțit atunci a fost că au venit în vizită pe la noi profesorul Gabriel Radu și soția sa Maria. Amândoi actori. Gabriel este și profesor de actorie. De aia îi și zic domn profesor tot timpul. Mi-e foarte drag. Ne-am împrietenit încă de când am făcut o ediție a emisiunii Brandu lui Chinezu cu el invitat. În urmă cu 6 ani. Care a sărit de peste 30.000 de vizualizări pe YouTube. Făcute de prezența lui în emisiune, nu de mine. Eu sun praf pe YouTube. Pentru că acest canal nu este deloc pe lista mea de priorități. Nici pe departe. Iar lipsa mea totală de atenție pe care o acord canalului se vede. Nu poți obține beneficii din ceva în care nu investești ceva. Mai direct spus: îți bați joc de un canal de promovare, o să își bată joc și el de tine. Iar un canal de promovare își bate joc de tine prin faptul că ai puțină expunere acolo. Este atât de simplu. O regulă de marketing digital pe care ar cam trebui să o învețe toată lumea. Revenind, tare faină a fost discuția cu domn profesor și cu Maria. Ticluim să facem ceva împreună. Un proiect fain. Pe care l-aș sintetiza cam așa: 33% să câștigăm noi ceva din el, 33% să ajutăm tinerii actori români și 33% să ajutăm în felul nostru mărunt și țara asta a noastră așa cum este. Că și de aia îmi place de domn profesor: are mult suflet și nu îi este frică să îl împartă cu alții. Ca să o zic luând la pilă o expresie din ceva filme americane de duzina duzinelor. În lunile următoare o să facem pași serioși cu proiectul. Abia aștept să îi dăm drumul. Deocamdată nu zic mai multe.

Bucuria neașteptată a fost că mi-a dat Alex Filip mesaj în care mi-a zis că s-a eliberat intervalul 15-18 iunie la superba Casa Filip din Sarichioi. Și dacă vrem să mergem. Am zis ”da!” instant. Pentru că îmi doresc de foarte multă vreme să ajung acolo. Unde Alex și soția lui au făcut minuni restaurând o casă lipovenească veche. Despre care o grămadă de tovarăși care i-au călcat pragul mi-au spus că e musai să mă duc. Noi aveam pregătită o deplasare cu câțiva colegi de la Kooperativa 2.0 acuma, la final de mai. Dar a venit 15 mai. Cu decizia că nu ne putem deplasa mai mulți, în grup. Așa că am lăsat-o baltă. Cu tristețea imensă de rigoare. Dar acum mergem! Abia aștept. Și cred că abia aștept deplasarea asta ca să pot să mă uit în ochii lui Alex și să îi zic ”băi băiatule, grozavă treabă ai făcut, poți să fii mândru că ești contemporant cu mine”. Sau ceva.

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)