Luni, 1 iunie

Am tras toată ziua de Patri să ieșim un pic din casă. Într-un parc. La aer. Să ne plimbăm. Să facem ceva. ”E Ziua Copilului, iubita”, îi ziceam. ”Hai să o sărbătorim afară din casă”, îi ziceam. Nu a vrut. Avea răspuns la toate. ”Dacă e Ziua Copilului, atunci să îmi luați cadou”. ”Sigur, iubita. De unde ți-ai dori să luăm cadoul ăla?”, întrebam eu, cu gândul că poate așa o combin să ieșim pe afară. ”Niște roblocși”. Adică niște bani virtuali dintr-un joc. ROBLOX. Care face furori printre prietenii Patriciei. ”Ok, îți iau cadoul ăsta. Dar te rog să te gândești să mai ieșim și pe afară un pic”. ”Tati, eu afară vreau să mă pot juca. Și prietenii mei nu vor să iasă afară”, mi-a zis. Și mi-a dat decisiva: ”cu ei mă pot juca doar dacă stau în casă”.

M-au trecut un pic căldurile. Să te poți juca cu prietenii doar dacă stai în casă… Ce paradox ciudat al vremurilor în care trăim. Ce întorsătură pervertită a însăși idee de jucat cu prietenii. Ce neliniște sufletească pentru noi, cei pentru care copilăria însemna julituri, urcat în pomi și udat integral și pe alocuri ciuciulete în te miri ce pârâiaș sau baltă, după posibilitățile zonei. M-am simțit înfrânt când am realizat că nu am șanse să o scot afară din casă. Înfrânt ca tată. Pentru că ar fi trebuit să gestionez mai bine situația asta. Și să înțeleg că a ajuns la vârsta la care ”hai la o plimbare pe afară cu părinții” nu este de nicio culoare o motivație pentru ea.

Ne iubește, asta știm sigur. Dar una-i una, alta-i alta. Iar după mine, a o ține încă mică, tocmai prin a o trata ca pe un copil mic, pe care îl momești cu un leagăn și cu un tobogan, ar fi o greșeală. Sau, mă rog, hai să îi zic că nu este stilul meu de a crește copiii. Chiar cred că e bine să ne lăsăm copiii să își găsească propriul drum în viață. Care începe de pe poteca asta mică a găsirii de distracții care să îi satisfacă. În timp ce își refuză părinții. În timp ce le refuză timpul petrecut alături de ei. Când realizezi că a venit momentul în care copilul începe să se caute, ai două variante: să îl lași să înceapă căutarea sau să îl ții în continuare mic.

A-l lăsa să înceapă căutarea înseamnă exact cum se citește. Să îl lași să exploreze. Totul. Relații cu tine. Cu ceilalți din familie. Cu prietenii. Cu vecinii. Cu cei din jur. Și tu doar să observi atent și să intervii doar atunci când îl vezi că trece de anumite limite. Pe care ar fi ideal să nu aștepți momentul ăla să îl cerți că le-a trecut, fară ca pruncul să știe că existau niște limite. Ci să le stabilești de la început. Și să i le zici clar. Să îl lași, practic, să zburde cum vrea el. Dar în incinta și cu regulile pe care le-ai stabilit tu.

Chestia asta funcționează cum-necum la vârste mai mici. Atunci când începe explorarea. Și când testează această libertate condiționată. Care este tot o libertate. Mai ales în mintea copilului. Care simte că este lăsat liber, că ”hățurile” părintești nu îl mai țin în loc blocat, așa că pentru el spațiul proxim de desfășurare este terra incognita. Și mă refer aici la faptul că descoperă că poate să ia el decizia la ce să se uite pe internet. Chiar dacă discuția pe care ai avut-o legată de ”nu vorbești cu necunoscuți, nu le zici nimic despre tine” și altele din zona asta ai avut-o. Și, speri, a înțeles-o. Adică i-ai trasat limitele incintei în care să zburde. Dar între aceaste limite este libertate. Pe care copilul o experimentează pentru prima dată cu adevărat. Și, la urma urmei, libertatea absolută, în care faci ce vrei, când vrei, cum vrei, nu există. Inclusiv asta învață copilul în această perioadă.

Sau când descoperă savoarea de a înjura. Eu fac parte din categoria oamenilor slobozi la gură. Așa că nu are rost să fac pe mironosița reșapată și să îmi cert copiii când îi mai aud că lansează câte o pertardă verbală. Dar încerc să îi iau la discuții. De fapt, doamna mea este șefa acestui departament. Căci este o doamnă în foarte multe sensuri. Zilele trecute, spre exemplu, am auzit-o pe Patricia înjurând în timp ce se juca ceva joc online. Probabil celebrul ROBLOX. Și doamna a chemat-o la discuții. Că nu e bine, că e urât, de astea clasice. Și necesare. Dar, pentru că, în căutarea de sine pe care Patricia a cam început să o exerseze – iar noi îi dăm libertatea asta din ce în ce mai mult – faza cu înjuratul își are rostul, am zis așa: ”de ce nu îți inventezi tu o înjurătură doar a ta, care să sune bine și să pari cool în ochii prietenilor?”. Și, după ce ne-am distrat cu mai multe variante, de încercare, ca să le zic așa, a decis ca înjurătura ei să fie asta: ”în poneii mei!”. Presupun că e de la faptul că multă vreme a fost fan de My Little Poney. Un desen animat fenomen pentru generația ei. Și am mai auzit-o exersând o variație: ”în unicornii mei!”.

Unii ar zice că facem greșit ce facem. Nu neapărată că le acordăm copiilor noștri acestă libertate. Ci pentru că, uite, îi încurajăm să înjure. Ba, mai mult, să își creeze propriile înjurături. Așa s-ar putea să se vadă din afara familiei. Din afara stilului nostru de a ne crește copiii. Dar, dacă te uiți mai atent, noi facem altceva. Încercăm, de fapt. Ăsta-i adevărul gol-goluț când ești părinte: încerci să îți crești copiii cât de bine poți. Este un pariu. Doar că unul informat. Adică, dacă ai toate informațiile și faci pariul corect, sunt șanse mari să îl câștigi. Dar există și riscuri. Ca în orice pariu. Pentru că pur și simplu nu poți fi informat – ca să nu zic că nu le poți controla, asta este evident – despre toate variabilele care există în existența copilului tău. Mai ales cu cât crește. Există o relație de directă proporționalitate între vârsta copilului și cantitatea de informații pe care o știi despre el. Tu ca părinte, zic. Și, pe undeva, îți dorești asta. Îți dorești ca pruncul tău să înceapă să devină o persoană individuală. Să înceapă să aibă personalitatea sa. Să înceapă să devină altfel decât ești tu, părintele.

Că și asta este o bătălia continuă pe care o duci ca părinte: copilul tău să crească altfel decât ești tu. Căci tu știi că ție îți bate planetara în multe părți ale existenței tale. Și vrei ca ”ăla micu” să nu fie așa. Să nu devină ca tine. În același timp, faptul că dezvoltă o personalitate diferită, că este altfel decât ești tu te deranjează un pic. Nu transformarea în sine – doar asta îți dorești, nu? – ci chestiile care vin la pachet cu asta. Copilul își dezvoltă personalitate, devine un individ de sine stătător, ca să zic așa. Și, în tot acest proces, începe să te vadă pe tine, părintele, cu alți ochi. Altfel. Începe să devină acel altfel decât tine pe care ți-l doreai în timp ce te vede că ești altfel decât credea.

Eu personal cred că aici, în aceste prime momente în care copilul își dă seama că părintele său este altfel decât credea, se duce principala bătălie pentru relația viitoare dintre el și părinte. Iar aici părintele are rolul esențial. Nu doar acela de a observa când se întâmplă această schimbare în copil. Ceea ce este foarte, foarte greu. Dar mai ales să discute cu copilul. Și să fie sincer. Și deschis. Și să își asume păcatele. Și greșelile. Și imperfecțiunile. Ca să înceapă acest nou capitol din relația lor pe baze sănătoase. Căci copilul rămâne copilul părintelui său indiferent de vârstă. Iar părintele rămâne părintele copilului său indiferent de vârstă. Și, uneori, de relația pornită de la acest moment revelator depinde ceea ce îndobște numim calitatea vieții în următoarea perioadă. A amândorura.