Miercuri, 3 iunie
Unul din lucrurile care îmi plac de mă enervează, care mă fascinează de mă julesc și care mă bucură de mă stresează la ce facem în, cu și la Kooperativa 2.0 este că, vorba bunicii, numai un pic e bine, c-apoi iară-i rău. Mă rog, rău cu adevărat nu este niciodată. Dar asta-i vorba. Una cu care bunica mea, la 7 clase făcute, a făcut oareșce carieră în cercul familiei. Mi-a venit vorba asta pentru că am momente în care mi se face dor de bunica. Faza clasică, mergeam să o văd atât de rar când trăia, iar acum m-aș urca acum în mașină să conduc 9 ore până la ea doar că o să o mai aud spunându-mi ”Cristișor, ce mai faci tu, puiu mamii?” și după aia să conduc înapoi alea 9 ore. E și vina că nu am făcut asta mai des cât trăia. Dar și pur și simplu dor. A fost bunica. Cu toate păcatele el. Cu toate greșelile ei. A fost bunica. Și alta nu o să mai am.
Vorba ei cu numai un pic e bine, c-apoi iară-i rău este pentru mine metafora perfectă a vieții. O înșiruire de chestii nașpa și, dacă nu nașpa, măcar nu neapărat bune, întreruptă din când în când de niște mici momente de fericire și, dacă nu de fericire, măcar nu neapărat rele. Cam asta-i. Dacă ne-am apuca să facem o listă cu 10 momente în care am fost cu adevărat fericiți, mulți am avea dificultăți imense să ajungem până la punctul 5. Hai, maxim șasă. Nici măcar nu zic de un interval de timp în care să ne gândim la momentele asta. În ultima lună? În ultimele 3 luni? În ultimul an? Toată viața? Este greu să aduni 10 momente cu adevărat fericite. Din orice interval de timp. Poate și pentru că cei mai mulți dintre noi habar nu avem ce înseamnă fericirea. În sensul că nu putem să o definim. Cu acea definiție care este a fiecăruia. Căci fericirea înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi. Și doar când reușim să dăm propria definiție propriului concept de fericire putem să înțelegem cu adevărat dacă și când am fost, totuși, fericiți. Și dacă și când o să mai fim.
Mi se pare că fix chestia asta o ratăm cei mai mulți dintre noi. Căutăm atât de mult să înțelegem conceptul general de fericire, cel de dicționar, încât uităm că fericirea care nu este declinată la persoana 1 este ca dușul îmbrăcat: te uzi, dar nu te speli. Și nu realizăm că nu poți înțelege un concept în sine. Ci îl poți doar lua la pilă. Cu pilele alea proprii. Care înseamnă câtă minte ai. Cât suflet ai. Câtă cultură ai. Câtă educație ai. O grămadă de pile. Cu care începi să pilești la conceptul general de fericire. Ca să îți iasă – speri tu – la un moment dat ceea ce crezi că ai putea defini fericirea ta. Pentru mulți toată chestia asta este ca în bancul ăla. Cu concursul între națiuni de făcut tancuri după niște schițe. Și tuturor popoarelor le-a ieșit, după schițele alea, un tractor. Doar românilor le-a ieșit un tanc. Explicația: și lor le-a ieșit un tractor, dar l-au luat un pic la pilă.
Toată cărțile pseudo-aspiraționale când nu sunt pseudo-motivaționale și pseudo-motivaționale când nu sunt pseudo-aspiraționale sunt ca schițele alea din banc. Din care nu știi niciodată ce o să iasă cu adevărat până nu le asamblezi. Până nu ieși din teoria schițelor și intri în practica făcutului. Nu aș merge până acolo încât să spun că fericirea este un lucru manual. Dar, cumva, dacă nu pui mâna pe schița fericirii ca să o iei la pilă, ea rămâne foarte departe de tine. În cărți. În teorie. În schițe.
Luatul la pilă al fericirii durează toată viața. Profesorul Radu Gabriel, una din feblețile mele pe linie actoricească, mi-a povestit odată cum gândea Brâncuși: niciodată nu i se părea că o operă de artă este terminată. Tot timpul ar mai fi vrut să o ia un pic la pilă. Să mai scoată ceva valoare din ea. Să o facă și mai bună. Și mai frumoasă. Brâncuși căuta mereu perfecțiunea.
Eu nu cred că e bine. Nu cred că o căutare continuă a mai bunului, a mai frumosului, a perfecțiunii este ceea ce ne trebuie în viață. Și nu pentru că nu este un ideal nobil. Pentru că este. Ci din rațiuni practice: căutarea continuă ne obosește. Ne sleiește. Ne suge forța vitală. O căutare continuă a ceva presupune că nu suntem niciodată mulțumiți de ceea ce avem în momentul căutării. Este cumva furculition chestia asta. Așa și cu fericirea. Căutarea continuă a fericirii se auto-alimentează. Căutarea continuă a fericirii aduce cu sine analiza instantă și de moment cum că nu e bine niciodată. De fiecare dată. Că și aici chestiunea e delicată. Câți dintre noi, mânați de găsirea perfecțiunii fericite sau a fericirii perfecte, reușesc să se motiveze îndeajuns în acele moment când se simt fericiți încât să zică ”neeee, nu mi-e de-ajuns, vreau și mai mult!”? Aproape niciunul, desigur. De ce ai face asta? De ce să faci pariul imens de a refuza fericirea de moment pentru o iluzorie fericire viitoare? Pariurile de genul ăsta sunt câștigate rareori. Cei care nu reușesc să se bucure de acea scurtă fracțiune de fericire din viața lor cu gândul că o să găsească o fericire și mai mare sunt cei care au mai mare încredere în pilă decât în realitate. Suntem, de fapt…
Fericirea e ca berea. Conceptul de bere este clar în capul nostru. Așa credem, de fapt. Ce știm noi despre bere nu știm din dicționare. Ci din gură. Și din durerea de cap dacă am băut prea multă. Și din stomacul răzvrătit în unele cazuri. Și despre distracția din jurul berii. Sau despre violența pe care berea o cauzează în creierii capului unora. Asta este berea pentru noi. Nu definția din DEX. Ce, noi bem o ”băutură alcoolică slabă, obținută prin fermentarea unei infuzii rezultate din fierberea în apă a malțului și a florilor de hamei”? Căci asta este definiția din DEX. Nu bem așa ceva. Ci bem plăcerea care vine cu berea. Care poate fi chimică. Sau mentală. Închipuită sau reală. Bem senzația de potolire a setei. Bem plăcerea de a ciocni cu prietenii. Nu bem definiția.
Așa și cu fericirea. Diferența dintre conceptul general, de dicționar, de fericire și ce înțelegem noi prin fericirea personală e ca diferența dintre ”băutura alcoolică slabă…” și ce bem noi cu adevărat. Și, ca în cazul berii, ia mult antrenament să ne dăm seama cu adevărat de niște chestii. Dacă ne place sau nu, spre exemplu. Multă lume a început strâmbând in nas prima dată când au băut bere. Iar acum beau canistre. Dacă o înțelegem sau nu. Multă lume cu acel aer de superioritate fix degeaba – căci orice superioritate te ridică la o înălțime mult prea mare ca să poți trăi cu adevărat în viața ta – îi face proști pe cei care beau bere. Dovadă că nu au înțeles nimic. Și că sunt slabe șanse să înțeleagă ceva. Sunt cei care îi fac proști pe cei care, din motive ciudate de multe ori, se consideră fericiți. A-i face proști pe unii care cred că au descoperit fericirea nu înseamnă altceva decât că nu tu ești cel deștept. Refuzându-le dreptul la a se considera fericiți, îți refuzi dreptul de a începe luatul la pilă al propriei fericiri. Fericirea este molipsitoare. Dacă te lași expus la fericirea altora, s-ar putea să te molipsești. Dacă nu chiar de fericire, măcar de dorința de a începe să o iei la pilă. Ceea ce este un mare câștig, oricum. Dar, dacă refuzi cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună să te lași expus la fericirea altora, ce șanse ai? Slabe. Spre deloc. Și, la urma urmei, întrebarea de baraj este asta: ce treaba ai tu dacă oamenii ăia se consideră fericiți, cu ce îți deranjează ție viața chestia asta?
Eu cred că răspunsul este unul și mai de baraj: invidia. Invidia nu doar pentru că oamenii aceia au considerat că au motive să fie fericiți. Ci pentru că ei au înțeles că primul pas spre găsirea fericirii este să nu stai în tine. Să ieși din tine. Și să te lași expus la posibilitatea să te molipsești. Cu riscul de a te îmbolnăvi de alte chestii. Că așa-i joaca asta de-a fericirea. Speri să te molisești de ce vrei tu, dar poate iei alt virus și te îmbolnăvești grav. Există riscul ăsta, da. Poate de aia nu ies mulți din ei. Pentru că nu vor să își asume acest risc. Dar calculul este următorul: mai bine să rămân nevirusat, dar sigur nefericit sau mai bine să fiu un pic virusat, dar posibil fericit? Ăsta-i calculul. Altul nu există. Așa cum asta-i singura viață pe care o avem. Alta nu există.
Revenind la Kooperativa 2.0. Mai precis, la faptul că, abia ce am reușit să facem cele două departamente, de PPC și de social media, să înceapă să miște cu talent, că ne-a venit altă idee. Mie și lui Vlad. Că noi suntem șefii în acte ai agenției. Noi suntem vinovații responsabili și responsabilii vinovați pentru tot ce se întâmplă acolo. Cu bune și cu rele. Am știut amândoi că e cazul să ne apucăm să facem ca idee aia nouă să devină realitate pentru că am ajuns amândoi la aceeași idee. Pe căi independente, cum ar veni. Adică nu am povestit niciodată despre asta. Dar, când m-a sunat Vlad să îmi zică ”auzi, uite la ce m-am gândit”, am reacționat așa: ”băi, nu cred, fix la asta mă gândeam și eu!”.
Ideea la care am ajuns amândoi independent este să facem un departament de PR în cadrul agenției. Am simțit presiunea asta din partea clienților. ”Auzi, nu mă puteți ajuta cu un comunicat de presă?”. Sau ”puteți să vă ocupați să organizați o conferință de presă?”. Sau ”am niște cadouașe pentru jurnaliști și influenceri, vă ocupați voi să le trimiteți?”. Chestii de astea. Care ies masiv din logica de marketing digital. Ce face noi acum la agenție. Dar, pe de altă parte, lumea se schimbă. Iar noi ne schimbăm cu ea. Noi, agenția. Și ei, clientii. Așa că, pe scurt, dăm drumul acestui departament. Care înseamnă, din punct de vedere managerial, încă cel puțin 6 luni de investiție în această direcție. Și abia după aceea, dacă totul o să fie ok și cât de cât ideal în parametri preconizați, o să începem și noi să facem niște bănuți. Măcar de o bere.
De aia zic. De când am înființat Kooperativa 2.0, lucrurile care îmi plac de mă enervează, care mă fascinează de mă julesc și care mă bucură de mă stresează sunt cele care mă fac să simt că nu aș vrea să fac nimic altceva. Sunt cele care sunt parte importantă din viața mea. Și care, din când în când, mă fac fericit. C-apoi iară-i rău.