Jurnal, ziua 7 din 127

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro.

Duminică, 31 mai

Singurul joc pe calculator pe care îl joc de ani de zile este Civilization. CIV, cum îi zic fanii. Al lui Sid Meier. Și când zic ani, zic de peste 20. Primul CIV l-am jucat de pe dischete. Pe un 386. Și am rămas atașat pentru totdeauna de acest joc. Acum, în rarele ocazii când îmi mai fac timp și pentru a mă juca, o ard pe Civilization V. A apărut între timp VI. Dar nu vreau să îl cumpăr. Pentru că – știu deja, doar am pățit asta la fiecare versiune nouă jocului – o să mă prindă într-un mare hal. Ceea ce nu constituie o problemă în sine. Doar niște adicții temporare trebuie toți să avem. Altfel am fi prea roboți. Problema cu CIV este că un joc, oricât de scurt ar fi, tot durează niște ore bune. Dacă vrei să joci ca lumea, adică să îți duci civilizația până la cucerirea cosmului – una din modalitățile prin care poți câștiga jocul – îți poate lua și două zile. Aia zic. În perioada asta oricum am multe altele de făcut. Așa că nu o să cumpăr CIV VI. Deși toată lumea îl laudă. Rămân pe V. Pe care mă joc din când în când.

Una din distracțiile mele când joc este să las jocul să îmi aleagă la întâmplare ce șef să fiu. Căci așa funcționează jocul. Începi cu nimic, dar ești șef. Uneori mi-l dă pe Cezar. Ceea ce îmi place. Pentru că sunt mare fan de istoria Imperiului Roman. Așa că îmi place să văd cum orașele pe care le înființez iau numele orașelor despre care am citit în istorie. Alteori mi-o dă pe Elisabeta I. Ok și asta. Alteori pe Bismarck. Sau pe Genghis Han. Și tot așa. Și fiecare civilizație are anumite caracteristici. Romanii au legionarii, care în prima parte a jocului rup norma în bătălie. Englezii au corăbiile mai rapide și mai tari. Și tot așa. Te prinde. În draci. Poate și pentru că în joc poți face ce nu prea ai cum, cei mai mulți dintre noi, să facem în viața reală: să fim măreți. Cuceritori. Clăditori de imperiu. Generali de armată. Oameni de știință geniali. Ești toate acestea în joc. Mă rog, dacă nu te bat celelalte civilizații de îți sună apa în cap. Dar există această posibilitate: să fii mare. Ceea ce în realitate nu ai să vezi. Așa că te refugiezi în joc și, măcare pentru câteva ore, ești mai puternic decât ești în realitate. Măcar pentru câteva ore ești generalul vieții tale. Și împăratul viitorului tău. Ceea ce îți pică bine. Doar că ieșirea la realitate presupun că este destul de nașpa. Căci, să zicem, odată ce ai câștigat jocul și civilizația ta a fost cea mai tare din parcare, împăratul care ai fost până în acel moment își dă coroana jos de pe cap. Și devine ceea ce ești de fapt. Un om supus vremurilor. Vremurilor altor oameni. Care sunt mult mai șefi decât ai putea să fii tu vreodată în viața reală. Regele a murit. Trăiască regele. Altul. Nu tu.

O chestie care îmi place mult la joc sunt orașele-stat. Multe. Care sunt altfel decât civlizațiile celelalte cu care te războiești. Civilizațiile cuceresc alte orașe și înființează alte orașe. În schimb, orașele-stat nu fac asta. Ele rămân doar un singur oraș pe tot parcursul jocului. Și nici măcar nu sunt apărate nu știu ce. Adică, dacă vrei să adopți un stil super-războinic în joc, orașele-state sunt victime sigure. Doar că – și aici vine chestia care îmi place – dacă le iei gâții tuturor orașelor-stat care îți apar în cale, se răzvrătesc împotriva ta toate celelalte orașe-stat. Și dacă jocul curge înspre o victorie diplomatică – există și varianta asta, prin vot în cadrul ONU – nu o să te susțină niciunul. Și o să pierzi. Tu, marele cuceritor, care ai luat gâți în draci și ai cam 70% din teritorul jocului. Dar ai fost prea agresiv. Prea ghiolban. Așa că varianta cea mai bună este să lași orașele-stat în pace. Și să fii cât mai prietenos posibil cu ele. Ai tot felul de variante prin care poți să faci asta. Inclusiv să le cumperi bunăvoința. Direct. Pe față. Cu bani. Dar, pentru că nu ai cum să fii prieten cu toate orașele-stat (nu te lasă nici jocul asta), există o jmekerie prin care poți să mai cucerești din când în când câte un astfel de oraș: când îți cere alt oraș-stat să îi distrugi dușmanul. Ocazie cu care nu doar că mai cucerești un oraș, dar ți-l faci prieten la cataramă și pe orașul care ți-a cerut să dai drumul la jihad împotriva dușmanului. Bine, nu poți să răspunzi la fiecare solicitare de asta. Pentru că în joc fiecare oraș-stat are un dinte împotriva altuia. Dar îți faci și tu un calcul. Unul geostrategic, dacă vrei. Cu care orașe-stat merită să fii tovarăș și cu care nu. Și mergi înainte pe varianta asta.

Cred că îmi place CIV foarte mult pentru că seamănă cu viața. Dacă reușești să vezi printre atacuri și printre cuceriri și distrugeri. Seamănă cu viața pentru că ești obligat să te gândești la multe variabile în același timp. Și să încerci să împaci pe cât mai multă lume. Dar fără să uiți că cel mai important lucru este să te împaci pe tine cu tine. Căci tu trebuie să câștigi. Sau, dacă nu neapărat să câștigi, să nu fii eliminat, măcar. Iar asta îți solicită foarte multă atenție. Și gândire. Și asumarea unor riscuri. Fără să fii sigur că merită să îți asumi riscurile astea. Și uneori să pierzi o bătălie în asemenea hal încât ți-ai compromis întreaga strategie. Ca în viață, cum ziceam. Cu o diferență masivă: din joc poți să ieși, din viața ta nu.

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)