Jurnal, ziua 2 din 127

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro.

Marți, 26 mai

Mi-a servit cea mică – 8 ani și jumate – lecție de aia de să îmi rămână pe veci în suflet. Nu e prima lecție pe care mi-o dă de mă julește. Și nu o să fie nici ultima. Au copiii un dar extraordinar de a te pune la colțul existenței tale. Din când în când. Și să îți mai arunce și niște coji de nucă pe care să îți așezi genunchii penitenței tale. Faza a fost așa. În urmă cu câteva zile, m-am enervat și am strigat la ea. Mă luase prin surprindere faptul că am auzit-o țipând a durere. Am sărit panicat să văd care-i treaba. Era mâța. Care o zgâriase pe față, aproape de pleoapă. Mâța pe care undeva între Crăciun și Revelion anul trecut o recuperasem din Bistrița. Pe unde eram în trecere pe la părinții Iuliei, jumătatea mai bună a lui Dan Byron – cântăciosul ăsta minunat, despre el este vorba. Și asta mică a mea a văzut-o, între alte pisici, pe Random Mâț. Că așa urma să îi dăm numele. După cum a intrat în viața noastră. Random. Pe neașteptate și întâmplător. Și pentru că, atunci, nu știam dacă e fată sau băiat. Și s-a îndrăgostit instat de ea. I-am văzut ochii măriți și fixați asupra mâței și am simțit așa un junghi: ”măh, să vezi că plecăm cu pisica asta acasă”. Am alungat repede gândul ăla. Io-s câinar. De ăla înrăit. Unul care se crispa și se încrunta când vedea pisici. Atât de puțin îmi plăceau. Până la Random. Care mi-a intrat sub piele de zici că nu a plecat niciodată de acolo. A fost un șoc pentru toată lumea că am acceptat să vină o pisică în casa noastră. Alex, cel mare, care era atunci la studii în Islanda, nu a crezut zile întregi. Tot zicea că ne batem joc de el, că îl păcălim. Până i-am trimis filmări cu pisica la noi în casă. Presupun că șocul pe care l-a simțit și el a fost pe sistemul ”gata, a îmbătrânit și tati, e clar”. Nu știu dacă fix asta este explicația pentru care am cedat, brusc și iremediabil, pe linia asta pisicească. Poate că. Adică e cumva furculition: în fiecare zi care trece, îmbătrânim, nu întinerim. Și, la un moment dat, când se adună mai multe zile de asta în care ne tranzacționăm tinerețea în schimbul experienței pe care o acumulăm, se produce undeva un declic. Dar ce zic io declic. E o pârâială. O mică rupere. O crăpătură. Care ar fi bine să fie din seria aia despre care vorbește la modul absolut sublim Leonard Cohen: There is a crack in everything. This is how the light gets in. Este o crăpătură în orice. Așa intră lumină. Că așa ar fi fain să se întâmple în viețile noastre. La fiecare crăpătură pe care o aduce vârsta să intre un pic de lumină. Căci lumină este destulă în jurul nostru. Iar noi crăpături avem căcălău. Doar să avem norocul ca atunci când se produce crăpătura aia să existe o sursă de lumină în zonă. Altfel intră doar întunericul. Ceva trebe să intre. Ăsta-i rostul oricărei crăpături. Să lase se intre ceva. Sau să iasă ceva.

Dar hai că mă depărtez. Revin la lecția pe care mi-a dat-o Patricia mea. Așadar, eu am sărit stresat că o aud că țipă a durere. Și am văzut că o zgâriase mâța. Destul de rău. Și, așa cum face orice animal uman tâmpit care vede că pericolul a trecut, iar eu sunt printre cele mai tâmpite animale umane pe o rază de mulți kilometri, în loc să mă bucur că totul e ok, că nu se întâmplase ceva mai grav, am ales cea mai proastă variantă posibilă: să țip. Să strig la Patricia. Să găsesc, practic, un fel de vinovat pentru că eu m-am simțit stresat. Prin asta, îmi șoptește animalul uman care sunt, m-aș absolvi de orice vină pe care orice părinte o simte când se întâmplă ceva nașpa cu copiii săi. De fapt, noi simțim vina asta oricum. Și dacă nu se întâmplă nimic. Este vina de a fi părinte. O simțim în fiecare centimetru pătrat din suflet. Pentru că simțim, cumva, că nu reușim să ne creștem copiii așa cum trebuie. Așa cum am vrea. Să îi facem Luceferi înstelați și Gioconde magnifice. Ceea ce este o prostie din partea noastră. Să avem așteptări atât de mari de la noi. Care așteptări, de fapt, le avem de la copiii noștri. Dar nu recunoaștem asta. Nuuuuuuuu! Zicem în mintea noastră că noi suntem de vină. Dar în realitate ne scoatem de vinovați pe toți. Și pe noi, că nu am reușit să ne creștem copiii așa cum vrem, dar și pe ei, pentru că nu au crescut așa cum am fi vrut. Și ne amărâm în draci pe tema asta. În loc să ne bucurăm de clipele trăite alături de ei. Și să îi lăsăm să crească așa, imperfect. După chipul și asemănarea noastră. Și după chipul și asemănarea lumii din jur. Este aberant ca noi, părinți imperfecți, să vrem să creștem copii perfecți, într-o lume imperfectă.

Dar hai că iar am luat-o pe arătură. Gata! Lecția pe care mi-a dat-o Patricia a fost asta. A venit la mine, după trei zile cred că au trecut de la întâmplarea de mai sus, s-a uitat în ochii mei și m-a lovit decisiv: ”Tati, eu înțeleg că ai nervi și că trebuie să ți-i verși. Dar să știi că atunci când strigi la noi, când îți verși nervii pe noi, nu ne ajuți. Deloc. Și nu te ajuți nici pe tine. Ai putea să faci altceva cu nervii ăia”. Așa mi-a zis minunata. Că și acum mi se ridică părul pe mine. Atunci am rămas fără aer. Și m-am uitat la minunatul boț de om din fața mea și am simțit că s-a crăpat ceva major în mine. Și că prin toată crăpătura aia a intrat nu o rază de lumină, ci un râu întreg. A fost unul din acele momente din viață în care simți concomitent două lucruri. Că ai îmbătrânit degeaba, băi tâmpitule, dacă ai ajuns să îți zică fetița ta ceva ce ar fi trebuit deja să știi de multă vreme. Și că o astfel de vorbă din partea cui trebuie face mai mult decât 14 vagoane de cărți motivaționalo-aspiraționale.

Am văzut că mi-a dat Tony Mott Like la ce am zis în prima zi de jurnal. Și am realizat că, pe lângă motivele pe care le-am zis ieri potențial responsabile că am pornit acest jurnal, se mai adaugă unul. Orice terapist îți spune că să ții un jurnal este un lucru bun pentru creierii capului. Legătura cu Tony fiind că ea a scris un astfel de jurnal. Caietul fericirii se numește. Mă rog, este mult mai mult decât un jurnal. Este un plan de activitate. Care se întinde pe parcursul unui întreg an. Dar principiul cam tot ăla este. De aia zic. S-ar putea să fi pornit acest jurnal și pe acest motiv. Poate pentru că undeva în mintea mea exista informația că o să îmi facă bine. Și acum am activat-o, ca să îi zic așa. Sau poate nu. Nu știu. Poate că o să îmi dau seama pe măsură ce scriu jurnalul ăsta. Sau nu. Ce știu totuși – căci a nu ști ceva, cât de cât, în tot ce faci în viață ar fi un chin cumplit și pentru tine, dar și pentru ceilalți – este că mi-am dat ordin singur ca acest jurnal să mă ajute. În feluri în care nu e treaba mea. Ci treaba lui. A jurnalului. Sanchi. De parcă nu eu îl scriu. Eu pentru mine. Dar condiționări de astea mentale – cred că așa li se zice – am observat că fac bine în viață. Nu doar pentru că îți oferă un obiectiv să faci ce faci, dar mai ales pentru că te ajută să strângi din dinți când ai vrea să renunți. Și să mergi înainte cu ce ți-ai propus. Așa și io. Mi-am propus să scriu acest jurnal timp de 127 de zile. Nu știu de ce 127 de zile. Așa mi-a venit. Dar știu că timp de 127 de zile, în fiecare zi voi scrie acest jurnal. Și mai știu că o să mă ajute. Cumva. Vedem.

Ieri dimineață m-am trezit pe la 5.30. Și, dacă tot nu mai îmi venea somnul, nu știu ce m-a apucat de am vrut să revăd Dune. Filmul din 1984. A lui David Lynch. Care nu mă impresionase în urmă cu niște mulți, cred că vreo 20, când l-am văzut prima data. Așa că m-am uitat la el. Tot slab mi s-a părut. Spre foarte slab. E drept că întâi am citit cărțile. Care-s din alt fim, ca să zic așa. Pe lângă cărți, filmul pare o petardă. Și este, nu doar pare. Bine, io-s de părere că nu există încă un film făcut după o carte, care să bată cartea. Apropo, asta îmi aduce aminte că trebe să mă apuc să fac centralizarea propunerilor oamenilor la provocarea mea cu Top 10 cărți care au fost transformate în filme. O să am un pic de lucru. S-au strâns sute de propuneri. Ceea ce e bine. Adică, oricum o dau, a fost un succes provocarea asta. Și o să fie fain că o să strâng o listă faină de cărți după ce fac centralizarea. Așa. În timp ce mă uitam la film și nu îmi plăcea, am realizat un lucru. Bine, îl știam. Dar acum mi l-am adus aminte. Și am fost tentat să renunț să mă uit la film. Dar aș fi făcut ceva ce urăsc din tot sufletul să fac: să reununț la ceva înainte de a se termina. Nu îmi place deloc să fac asta. Să renunț. Să nu mă duc până la capăt. Așa fac și cu cărțile. Și cu filmele. Și cu albumele pe care le ascult. Ba chiar și cu o anumită epocă muzicală pe care o ascult. Spre exemplu, în timp ce scriu aceste rânduri ascult Tomas Luis de Victoria – Salve Regina. Muzică renascentistă. Căci m-am apucat în pauza asta competională forțată de coronavirus de ceva ce am vrut să fac de ceva vreme: istoria muzicii. Dar ascultată ca lumea. Și citită ca lumea. În paralel. Și am decis, nici io nu știu de ce, să mă apuc întâi de perioada renascentistă. Mi-am zis în capul meu de tolomac generalizator și generalist că nu are cum să fie nu știu câtă muzică de ascultat. Sunt la peste 30 de ore puse cap la cap de astfel de muzică. Ascultată cu căștile pe urechi. Și cu atenție. Nu cum fac acum, în timp ce scriu. Doar că acum sunt cu căștile pe urechi pentru că, deși scriu pe la 7 și un pic dimineața, Patricia mea s-a trezit apt combatantă – sau se zice aptă combatant? – și rulează de zor pe joc cu pisica și pe cântat și dansat. Așa că mi-am negociat 1 oră de liniște punându-mi căștile. Iar muzica asta renascentistă are, dincolo de petardele pe care le coține și din care are destule, o caracteristică fascinantă: te relaxează teribil. Te duce într-o anumită zonă de nici nu știu cum să îi zic. Adică simt la modul serios că, dacă mi-ar pune un neurologist fire de alea pe la cap și pe la inimă, ar vedea că intru într-o stare de liniște de aia psiho-somatică. Sau cum i se zice. Estimez că mai am vreo 10 ore de ascultat muzică din perioada asta. Și asta doar ca să termin cu cei mai importanți compozitori ai perioadei. Care sunt oricum zeci. Vorbim, totuși, de 200 de ani. 1400-1600. În mare. Căci nu poți să pui pe o muzică un calendar și să zici aia e. Dar hai că iar m-am luat cu vorba. Lucrul pe care l-am realizat uitându-mă în timp ce nu îmi plăcea la Dune a fost ăsta: atunci când decizi să faci ceva, încearcă pe cât posibil să iei decizia corectă. Pentru că altfel costurile de oportunitate sunt mari. Și enervante. Când zic cost de oportunitate mă refer la faptul că alea două ore pe care le-am petrecut uitându-mă la un film care nu îmi place nu doar că sunt pierdute pe vecie, dar sunt și două ore în care aș fi putut face altceva. Care să mă ajute muuuuuult mai mult în viață. Și sunt două ore care, în viteza aglomerată care este existența noastră, s-ar putea să fie acele ore pe care le-am pierdut și pe care nu mai am cum să le folosesc pentru a face altceva. Pentru că nu mai am timp disponibil. Sau poți să nu fii cum sunt eu: să ți se rupă dacă întrerupi ceva ce ai început. Și să treci cu o nonșalanță decisivă la altceva. Poți fi așa. Doar că nu știu dacă per total viață, ca să zic așa, te ajută faza asta cu începutul a ceva și neterminatul. Nu știu. Cine ar putea zice ce e mai bine pentru cineva ca să trăiască mai bine în viața sa?

Am citit cărțulia ”Jurnale intime” a lui Charles Baudelaire. Sau ale. Cred că mai degrabă ale. Căci cărțulia nu a fost scrisă de el. Cărțulia, că nu pot să îi zic carte, este o adunătură de păreri, gânduri, impresii și textulețe. Pe care ceva editor cu spirit antreprenorial de la sfârșit de secol XIX le-a sudat unele lângă altele. Și, poc, a mai scos o carte cu numele lui Baudelaire pe ea. Care între timp murise. Tânăr. La doar 46 de ani. A fost un mare lovit cu pucul, aia e clar. Și misogin la modul absolut. ”Femeia este doar trup, nu și creier”. Cam asta credea stimabilul. Mega-enervant din punctul ăsta de vedere. Tembeloid perfect. Bun, era și epoca de altă natură, dar parcă tot s-a întins ca elasticul de la chiloți cu aprecieri de astea. Nu mi-a plăcut cărțulia. Abia am așteptat să o termin. Ca norocu, a fost și relativ scurtă. Că nu aș fi rezistat mai mult decât am făcut-o oricum. Și urăsc să nu termin cărțile odată începute. Până acum am două cărți care m-au înfrânt: Ulisele lui James Joyce și Cartea viselor a lui Kerouac. Pe ultima sigur nu mai încerc să o citesc. Este o aiureală maximă pentru feng shuiul meu. Dar Ulise clar o mai iau la o tură. Obligatoriu! În curând.

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

6 thoughts on “Jurnal, ziua 2 din 127”

  1. Salut. Și noi am revăzut Dune fix săptămâna trecută. Și Odiseea spațială 2001. FIlme s-au făcut după cărți geniale, chiar mai multe variante. Urmeaza o nouă versiune Dune anul ăsta. E greu să apreciezi un film după ce știi cărțile pe de rost. (Dune). Dar mie mi-a plăcut mult realizarea lui Linch. Știi la ce mă gândeam citind articolul tău? Ar fi fain să faci o listă cu cărțile minunate care nu au fost încă ecranizate. De exemplu, dacă mă întrebi pe mine, saga Rama a lui Clarke. (da, știu, tot SF)

      1. La un moment dat citeam vreo 7 carti in paralel. Ajunsesem asa pentru ca am inceput una si nu mi-a plăcut asa ca am inceput alta si tot asa. Nu vroiam sa renunț la niciuna pentru ca exact cum zici, trebuia sa le termin pe toate. Nu imi imaginam lucrurile altfel. Plus ca majoritatea erau best-sellers deci ma gandeam ca poate eu am ceva defect. Apoi într-o seară am inceput o altă pentru ca nu am reusit sa ma mobilizez sa deschid niciuna din cele pe care le începusem deja, si asta ultima ….pfuai ce mult mi-a plăcut. Dar brusc am simțit un sentiment de vinovăție – cum adică, o sa o citesc pe asta si restul iar le amân? Si apoi am reflectat un pic si am zis wtf, adică ajung sa ma auto-biciuiesc pt situatia asta? Ia ca fac eu shaming public la cărțile astea si imi vad de viata. Si practic am facut o lista de motive pentru care ma blocasem la fiecare carte si care m-au făcut să nu le duc pana la capat. În scris. Am si postat pe fb ca sa fie public. Si sa vezi ce inima usoara am avut apoi si de atunci ma simt perfect ok sa decid sa nu termin o carte. Pentru ca pana la urma eu aleg cărțile nu ele ma aleg pe mine. Si pot sa aleg sa ma si despart de ele. Timpul meu e mai prețios decat faptul ca x carte e best-seller…degeaba daca nu ma „tine de mana” pana la ultima pagina. Si gata :) libertateee!

        1. Mulțam pentru comentariu! Chiar apreciez că ți-ai făcut timp să împărtășești asta cu mine. Și cu cei care îmi fac onoarea să mă citească :) Și io zic la fel: când recunoaștem ceva, jumate din grijă este bifată :D Este o discuție și asta despre cum alegem cărțile pe care să le citim. Eu mă duc mai mult pe intuiție. În nici un caz pe best sellers! Spre exemplu, nu am citit nimic de Irina Binder. Pentru că ”nasul” îmi zice să nu citesc ce scrie. S-ar putea ca ”nasul” să greșească. Dar, la urma urmei, m-am luat după ele și nu aș putea zice că m-a condus greșit până acum :D

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)