Să luăm aminte la ce zice parlamentarul (din păcate…) USR (și mai din păcate…) Iulică.

Carevasăzică Iulică al nostru a ajuns până la venerabila vârstă de 32 de ani și, din pricini pe care doar niște psihoterapeuți dibaci ni le-ar putea explica, nu este în stare să aibă păreri ferme despre anumite subiecte atât de importante precum este vaccinarea.

Este drept, pe de altă parte, că ai nevoie de caracter puternic pentru a avea păreri ferme. Nu spun io că Iulică nu îl are, dar spun că n-ar fi rău să îl aibă.

Iulică este parlamentar. În Parlamentul României. Ceea ce nu este o mare jmekerie în sine (la ce petarde sunt acolo, Iulică al nostru este un muc maro pe bavețica roz).

Dar care, în sistemul de referință numit țara noastră, reprezintă, în ciuda strâmbăturilor noastre, reprezintă o instituție fundamentală a democrației noastre, atâta câtă este.

Căci aici e problema cu lipsa de părere fermă a lui Iulică. Faptul că este parlamentar. Ca parlamentar, atunci când o arzi cu ”să întrebăm lumea” pe orice problemă, mai ales dacă este o problemă a cărei contestare ține de domeniul penibilului (ce-ți mai place să o arzi p-acilea, bre Iulică…), se cheamă că ești un flaușat.

Care, ca orice flaușat, are coloana politică vertebrală a unei meduze. Așa cum o are Iulică atunci când se consultă cu poporul.

Veți spune (așa cum mi-au mai spus unii) că Iulică aduce în discuție chestiunea obligativității, nu a vaccinării. Adică, știi cum zic, dacă nu cumva încălcăm drepturile omului dacă statul român obligă pe cineva să se vaccineze.

Am râs. Cu hohot. Pentru că discuții de astea filosofice sunt mult peste ceea ce ne arată a înțelege Iulică. Și pentru că, dacă tot o ardem pe discuții de asta cu obligativitatea, de ce Iulică al nostru nu a contestat oral faptul că suntem obligați să trăim într-o țară numită România?

Sau că de ce suntem obligați să ne facem card de identitate la 14 ani. Sau că de ce suntem obligați să avem nume și prenume.

Doar ni se încalcă niște drepturi, măh Iulică! Dar nu, tu ai ales-o pe asta cu vaccinul ca să te dai democrat până în unghia de la degetul mic de la piciorul stâng (puți a stângism deșănțat, măh Iulică).

Deci, lăsați, zic.

Dacă ți se pare că m-am înfierbântat mult prea tare pe niște teme politice, ai dreptate. Iar, dacă ești surprins să citești așa ceva pe blogul meu, ai și mai mare dreptate. Pentru că nu prea fac de astea.

Doar că, vezi tu, faptul că văd la modul constant venind dinspre USR niște flatulențe de leatul lui Iulică mă întristează din ce în ce mai tare.

Nu aș fi reacționat nicicum dacă o abureală de asta a la Iulică ar fi venit de la un membru al unui partid tradițional gen PSD sau PNL. Căci nu am așteptări de la ei, sunt niște frecții sinistre ambele formațiuni.

Dar când văd așa ceva de la USR, de la o forță (mă rog, e mult spus…) politică proaspătă (mda, nici cuvântul ăsta nu l-am ales prea bine), mă întristez. Și, iată, răbufnesc.

Pentru știu mulți USRiști care sunt foarte ok. ȘI care se zbat să pună partidul ăsta pe direcția bună. Și care chiar merită să aibă un partid mult mai partid decât unul în care există un Iulică de ăsta.

Celor de la USR care îmi spun că nu există pădure fără uscătturi și partid fără Iulici, le spun așa:

Un partid e ca o halbă cu bere: degeaba e bună berea dacă există o flegmă în halbă.

Tu, ca partid, când vii în fața electoratului și pretinzi că ești ca o bere rece în fierbintea vara a democrației românești, dar întinzi zâmbind o halbă cu o flegmă a la Iulică plutind prin spuma (de altfel, excelent turnată), ei bine, dă-mi pace. Și mai bagă o fisă.

Să beți voi, USRiștilor, halba aia. Că poarte la voi alunecă bine flegma aia. La mine nu.