Există câteva momente în viață, în care ai vrea cumva să existe un Polaroid al sufletului, care să le capteze așa cum sunt ele pentru totdeauna.

Aceste momente sunt atât de intense și atât de năucitoare, încât ani de zile după aceea încă le mai simți puterea.

Sunt momente care te schimbă. Care te marchează. Și care pur și simplu te fac, în cele din urmă, să devii un alt om. Mai bun.

Pe partea muzicală, eu am două astfel de momente colosale. Unul a fost acela în care am avut senzaționala ocazie să stau de vorbă cu Al Jarreau, la Jazz TM, cu vreo doi ani și jumătate înainte ca acest mare artist să plece în ceruri.

Al doilea moment a fost când am cunoscut-o pe Beth Hart.

Beth mi-a intrat direct în suflet de prima dată când am ascultat-o. Și nu a mai vrut să plece de acolo. Pur și simplu are locul ei special acolo. Punct :)

Am văzut-o de două ori în concert în București. Și o să o văd și a treia oară, la Open Air Blues Festival Brezoi (18-21 iulie, dacă vreți să veniți am scris un articol cu toate detaliile de care aveți nevoie).

Mi se pare o cântăreață extraordinară și o compozitoare fantastică. Îi iubesc muzica, ce să o mai lungim :)

Ei bine, imaginați-vă că l-am rugat pe Mihai Răzvan Mugescu, organizatorul festivalului de la Brezoi, să mă pună în legătură, dacă se poate, cu echipa lui Beth. Ca să îi trimit niște întrebări.

Am zis să încerc, vorba aia, ce aveam de pierdut. Ei bine, am avut supriza teribilă ca Beth să îmi răspundă la întrebări. Și să o facă așa cum vedeți mai jos.

Și acum imaginați-vă cum m-am simțit eu, fan de fan al lui Beth, când am transcris acest interviu. Of, cum vă ziceam, încă unul din acele momente… :)

O importantă precizare: veți vedea că Beth face destul de des referire la boala ei. Care este bipolaritatea. Și pe care și-o asuma. Și despre care vorbește permanent.

Deschiderea ei și pe acest domeniu o face și mai specială pentru mine, dacă îmi permiteți această forțare a limbii. Și o așează, încă o dată, în acel loc special din inima mea.

Și încă ceva: am păstrat anumite cuvinte în engleză, pentru că am vrut să păstrez, cumva, stilul liber de a vorbi al lui Beth. Așa am simțit eu că ar merge mai bine.

Cristian China-Birta: Ce ai făcut de te iubește lumea atât de mult în România? Căci faptul că ai anunțat că vii la Brezoi a cauzat o explozie de bucurie în rândul fanilor de la noi din țară.

Beth Hart: Of, Doamne, nu știu ce să zic… Cred că sunt doar norocoasă! Mă simt norocoasă de fiecare dată când merg să cânt undeva și văd că oamenii vin să mă asculte.

Dacă am învățat ceva de când sunt în businessul ăsta este că nu știi niciodată cine vine să te asculte și ce își dorește lumea.

Așa că mereu încerc să dau ce este mai bun din mine și să mă bucur indiferent de ce se întâmplă.

Dar știu că îmi place de fiecare dată când ajung în România. Îmi place foarte mult mâncarea de la voi!

Cristian China-Birta: Pentru cei care îți iubesc muzica, este mereu o provocare să te vadă în concert. Pentru că nu știu la câte piese vechi să se aștepte versus piese noi. Pentru Brezoi poți să ne spui ce ne pregătești?

Nu pot să vă zic dinainte care o să fie cântecele din concert pentru că nu le știu nici eu. Trupa știe să cânte 12 sau 13 sau 14 cântece, nici eu nu știu câte cântece știe trupa, cred că știe toată muzica mea!

Oricum, ideea este că în fiecare noapte înainte de un concert mă uit pe lista de piese și încep să le amestec, să fac un mix.

Și îl întreb, de fiecare dată când pot, pe organizatorul local dacă știe că oamenii din acea zonă își doresc anumite piese pe care le vor cântate în concert.

Fac asta pentru că este the right thing to do. Pentru că, la urma urmei, vrem să oferim publicului un show cu cântecele pe care oamenii vor să le audă, asta-i ideea!

Cristian China-Birta: ”Dacă nu era Beth, nu știu dacă aș fi putut ieși din depresia aia…”. Asta mi-a spus o amică despre muzica ta. Nici nu știu dacă să te întreb ceva legat de cât de mult poți influența oamenii, așa că te las să zici ce vrei; dacă vrei…

Of, Doamne… Să știi că tot timpul este vorba despre Dumnezeu. Așa că, de fiecare dată când cineva îmi zice ”hei, unul din cântecele tale m-a ajutat!”, păi, și pe mine m-a ajutat atunci când l-am scris.

Doar că muzica nu vine de la mine, să știi. De fiecare dată când scriu o piesă, simt că inspirația vine de la Dumnezeu sau de la un înger sau de la cineva pe care l-am iubit, dar s-a stins și acum vine în vizită și mă ajută așa să trec prin momentele grele.

Despre asta-i vorba. Nu despre mine. Ci mereu și mereu despre Dumnezeu.

Iar asta mă ajută să stau cu picioarele pe pământ, să înțeleg că nu sunt mai specială decât alții.

Cristian China-Birta: Am selectat câteva întrebări din partea cititorilor mei, așa că fii blândă cu ei :D

Ooooo, ce simpatică este faza asta… Foarte frumos că îți implici cititorii, I love that!

Adrian Stavriu: Care este vocea feminină din blues care te-a inspirat cel mai mult?

Hmmm, e greu răspunsul… Eta James a cântat atât de multe genuri, blues, jazz, R&B, soul, îmi place enorm timbrul ei, îmi place frazarea și puterea ei.

Billie Holiday a fost o artistă de jazz, dar modul în care cânta aducea o asemenea blue note, iar frazarea era absolut de necrezut! Și mai iubeam la Billie clasa ei, faptul că transmitea că mereu și mereu punea cântecul în prim plan, nu pe ea.

Dar mai sunt atât de multe cântărețe care m-au inspirat… Nu doar din blues, dar din atât de multe alte stiluri.

Uite, Dinah Washington era incredibilă. Ella Fitzgerald era incredibilă. Oh, Amy Whitehouse era incredibilă!

Amy a fost cântăreața mea modernă favorită. La fel, ea a venit din zona jazzului, dar avea atât de mult blues în ceea ce oferea. Deci, da, am multe favorite!

Andrei Crivăț: Care este trupa ta preferată?

Hmmm, dacă ar fi să aleg… oh, boy… îmi plac atât de multe, man, este atât de greu…

Uite, cred că Alice In Chains este o trupă mare. Layne Staley este unul din cântăreții mei favoriți. Jerry Cantrell este un compozitor foarte bun.

Soundgarden este o trupă excelentă! Îmi place Emerson Lake and Palmer, erau excelenți interpreți, cu un stil original de compoziție.

Of, aș putea să vorbesc într-una despre trupe care îmi plac… Steely Dan! Niște muzicieni extraordinari și compozitori foarte buni.

Andrei Crivăț: Care este piesa ta preferată, din cele pe care le cânți chiar tu?

Oh, la asta îmi este imposibil să răspund… Ok, uite: Sky Full of Clover, iubesc acest cântec, pe care l-am scris pentru Dumnezeu.

Mai este cântecul My California, pe care îmi place să îl cânt foarte tare petru că, din momentul în care încep să îl cânt, mă gândesc la soțul meu (Scott Guetzkow n.m) și la acele multe, multe, multe lucruri bune pe care mi le-a adus, toată dragostea, mă gândesc la faptul că a reușit să mă vindece să-mi fie frică de locul din care provin, Los Angeles. El m-a vindecat de asta, acum iubesc Los Angeles!

Tot el a vindecat și relația cu tatăl meu. Acum mă întâlnesc cu tata tot timpul, Scottie merge și îl aduce la noi, gătim împreună, petrecem mult timp împreună, iar asta îmi aduce aminte de perioada când tata mai era cu noi, înainte de a pleca, și mă simt la fel de în siguranță ca atunci, când eram o fetiță.

Așa că, dacă ar trebui să aleg un singur cântec pe care să îl cânt pentru totdeauna, ar fi My California.

Ioana Ciută: De ce ai renunțat să mai compui și să mai cânți hard rock? Inteleg ca ai mai multe motive de bucurie în ultima vreme și că poate nu mai simți nevoia să strigi atât de mult ca în trecut, dar vorba aia, „once a hard rocker, always a hard rocker”.

Uau, ce îmi place întrebarea asta, o simțeam că vine… La început nu prea știam ce și cum. Adică, atunci când eram tânără, eram îndrăgostită de o grămadă de genuri muzicale.

Ador și acum jazzul, muzica clasică, soul, blues, ador compozitori ca James Taylor, Carl King, Rickie Lee Jones, Leonard Cohen, Tom Waits, iubesc genul ăsta de compozitori. Iubesc și hard rock, știi, Led Zeppelin sau trupele de care ți-am zis înainte.

Știi de ce rockul mi se părea atât de tare? Pentru că aveam în mine atâta furie din cauza afecțiunii mele, nu făcusem nici pe departe câtă terapie ar fi trebuit să fac, deci aveam foarte multă mânie în mine.

Așa că rockul a fost un vehicul foarte bun ca să scot furia asta afară. Când țipam și cântam din toți plămânii și săream pe scenă mă facea să mă simt că îmi îmblânzesc acel întuneric pe care îl aveam în mine…

Dar apoi, pe măsură ce îmbătrâneam, am început să fiu îmblânzită de sentimentul că am cui să mulțumesc, lui Dumnezeu spre exemplu, am fost îmblânzită de dragostea soțului meu, am fost îmblănzită de humility of life și de recuperarea după afecțiunea mea.

Așa că acum cred că a fost o chestie naturală atunci pentru mine să mă mișc înspre alte genuri în timpul acestui proces de însănătoșire. Și cred că mai există un motiv: vreau să fiu capabilă să cânt foarte bine și când o să fiu în vârstă!

Aș vrea să pot să fiu așa cum este Buddy Guy, să ajung la 80 de ani și să merg în continuare în turnee. Și cred că, dacă aș fi continuat să cânt atât de dur, pe la 50 de ani cred că vocea mea ar fi fost gone…

Baloghy Anca: Mi-ar plăcea să știu ce te surprinde plăcut, poate ne poți spune de un moment în care ai fost surprinsă plăcut și de ce?

Ce m-a făcut mai fericită în ultima vreme este faptul că nu mi-a mai fugit mintea, nu am mai avut crize. Cred că asta s-a întâmplat pentru că iau un medicament nou care mă ajută foarte mult, practic este pentru prima dată când simt că există speranță cu tratamentul, față de ce luam înainte.

Și mă mai face fericită faptul că în acest turneu nu mai simt atât de multă frică atunci când mă pregătesc să mă urc pe scenă.

Oh, doamne, în timpul celuilalt turneu eram atât de speriată și de obosită…

Deci sunt fericită din acest punct de vedere! Și mai sunt fericită că mama e mai bine, după ce i-a fost înlocuit șoldul, după o căzătură urâtă.

Andreea Balea: Ce impresie ți-ai făcut despre România și despre români?

Ok. Este ceva în legătură cu această parte a lumii… Nu știu exact ce este. Dar mă simt de parcă, nu știu, am avut rădăcinile acolo într-o altă viață, chiar cred asta, pentru că simt acolo un sentiment de întoarcere acasă.

Am simțit asta și în Serbia, și în Armenia, dar și în Rusia. Nu știu, poate chiar provin cmva dintr-o parte a Europei de Est, chiar mă simt ca acasă acolo.

Și cred că asta ține de cât de călduroși, de pus pe îmbrățișări și pe sărutări sunt oamenii de acolo, îmi plac foarte mult când vin și mă îmbrățișează și mă sărută și iubesc faptul că sunt foarte deschiși, mă fac să mă simt în siguranță.

Aaaaa, și iubesc foarte, foarte mult mâncarea!

Andreea Balea: De ce ai vrut să vii la Brezoi Blues Festival?

Păi, nu reușesc să merg întotdeauna unde îmi doresc, așa-i sistemul cu promoteri și agenți, ei decid de multe ori unde este bine să mergem să cântăm și să vedem dacă avem succes sau nu.

Dacă vedem că lumea vine la concertele noastre într-o anumită zonă, ne întoarcem acolo. Cam așa funcționează.

Nu prea am timp să mă uit unde urmează să ajungem, sunt atât de prinsă cu pregătirea pentru concerte, să am grijă de vocea mea, de mintea mea, de starea mea sufletească, de trupul meu (sunt mai în vârstă acum…), așa că mă las pe mâna echipei mele să mă ducă unde cred ei că este mai bine pentru mine și mai ales pentru publicul de acolo.

Și îmi place atât de mult! Pentru că, uite, pe măsură ce îmbătrânesc, ajung să merg în tot felul de locuri, unde nu am mai fost niciodată, iar ăsta a fost visul meu de când eram mică: am vrut să văd lumea, dar fără ca businessul numit muzică să îmi rupă sufletul.

Bine, este drept că la un moment dat asta mi-a făcut, mi-a rupt sufletul, dar mi-am regăsit drumul pentru că am fost și sunt înconjurată de atât de mulți oameni minunați, care m-au ajutat: Jeff Beck, Joe Bonamassa, producătorii cu care am lucrat în decursul timpului și, evident, familia mea, soțul meu.