Acel moment în care i-am strâns mâna lui Al Jarreau

Prin 1992, în faţa blocului de la mine din Baia Mare. Vine un pretenar şi îmi întinde o casetă. Ceva piratat, bulgărească.

– Ia caseta asta şi ascult-o, măh, că e faină.

– Bine, dă-o încoace să văd cât se pricepe Al Jarreau ăsta.

Încă de la prima piesă am început să cânt. Căci o ştiam. Şi pe a doua. Şi pe a treia. Pe toate le ştiam. Am crescut cu ele. Doar că nu am ştiut că Al Jarreau le cântă. De atunci, ştiu :)

V-am povestit faza de mai sus, din copilăria mea, pentru că am avut teribilul noroc să îl întâlnesc, săptămâna trecută la Jazz TM pe marele Al Jarreau. Cumva mă încrunt acum când îmi dau seama că am fost la milimetru să ratez această întâlnire. Căci în ziua cu pricina am zis să plec din backstageul festivalului şi să urc în camera de hotel, căci avem ceva chestii de astea plictisitoare, gen contracte, de făcut. Dar, după vreo 10 minute, decid brusc să mă reîntorc în backstage. Nu mă întrebaţi de ce. Aşa am simţit că trebuie.

Foarte inspirat am fost… Căci am ajuns exact în momentul în care Al Jarreau a apărut în zonă pentru interviul cu Nebuloasa, PRul festivalului. L-am urmărit cum se îndreaptă încet către noi, puţin adus de spate, o fărâmă de om, cu un zâmbet imens pe faţă. M-am emoţionat de cum l-am văzut. „Deci el este Al Jarreau„, mi-am spus în barbă-mi, uitându-mă cu ochii mari la el.

S-a aşezat în faţa Nebuloasei – şi ea emoţionată ca o fetişcană la primul bal :)) – şi a provocat-o să „shoot!„. Iar Nebuloasa – nuş cum a făcut, dar bine a făcut! – i-a pus nişte întrebări de l-au făcut pe Al Jarreau să ne povestească o grămadă de chestii. Ar fi splendid să avem interviul filmat de TVR pentru că este foarte greu să vă reproduc în cuvinte cum parcă spaţiul s-a dilatat în jurul lui şi cum simţeai aşa un feeling de simţire de bine, doar uitându-te la el şi ascultându-l :)

După ce s-a terminat interviul, m-am apropiat cu mare emoţie de el şi l-am rugat să mă lase să îi strâng mâna. Nu vreau mai mult, i-am spus, doar să vă strâng mâna şi să vă mulţumesc pentru muzică. Mi-a zâmbit larg, aşa cum a făcut de fiecare dată când l-am văzut. Şi mi-a întins mâna. A ridicat mâna, mai bine spus, pentru că era aşezat, din pricini de ani trecuţi peste el. M-am aplecat fără să îmi dau seama, ca într-un fel de recunoaştere a statutului meu de „supus” într-ale muzicii domniei sale. Şi i-am strâns, firav şi cu multă emoţie, mâna.

Aş vrea să vă spun că am povestit mai multe cu el, că am fost în stare să îmi găsesc nişte cuvinte. Dar nu am putut. Căci m-am fâsticit aşa cum incredibil de rar mi se întâmplă în viaţă. Poate că eram atât de bucuros că l-am cunoscut încât orice altceva mi s-a părut de prisos. Nu ştiu ce s-a întâmplat, recunosc…

Noroc cu Diana că a fost pe fază şi mi-a făcut poza de mai jos. După care m-am retras într-un colţ şi l-am privit în continuare cum zâmbea. Şi m-am gândit că trebuie să fi făcut eu ceva bine în viaţa asta de mi se întâmplă astfel de momente :)

Mulţumesc, Jazz TM, pentru această teribilă onoare!

JazzTM este un festival organizat de Primăria Municipiului Timişoara şi produs de PLAIParteneri media: Jazz CultureMuzica de VestMixtopia şi Observator Cultural.

IMG_1475 (Small)

4 comentarii la “Acel moment în care i-am strâns mâna lui Al Jarreau

  1. Ioan Săbăduş Răspunde

    Sa vede cum iti tresare inimioara :)

  2. mama alunitza Răspunde

    Printr-un oarecare concurs de imprejurari (preponderent amoros, ca sa fiu sincera), i-am cunoscut intr-o vreme cam pe toti artistii care contau in muzica romaneasca buna, dupa parerea mea. Adica rock, jazz si folk. Unii mi-au placut mult, altii nu prea, iar de altii mi-a parut chiar rau ca le-am cunoscut si latura umana si, astfel, am pierdut din bucuria ascultarii muzicii lor. In mod suprinzator, insa, nicio intalnire cu vreunul dintre ei nu m-a emotionat, desi aveam doar vreo douazeci de ani pe atunci. Pana cand l-am intalnit pe Nicu Covaci. Atunci am simtit cam ce ai simtit si tu: emotie, fastaceala si recunostinta. Dar nu pentru ca, spre deosebire de Al Jarreau al tau, Nicu era un barbat masiv si impunator si prin voce, si prin atitudine. Ci pentru ca Phoenix a insemnat enorm pentru copila de mine, crescuta cu difuzor in casa si viniluri date pe sub mana, inainte de Revolutie. Sau poate pentru ca, pur si simplu, sunt artisti care isi asuma responsabilitatea harului lor si si-l impart generos cu noi ceilalti, oamenii de rand.

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Nu am avut ocazia să îl cunosc pe Nicu Covaci, dar înţeleg ce zici. Adică vorbim despre Phoenix şi cu asta am cam spus totul :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sau comentează direct cu contul tău de Facebook: