21 de albume. Atât am ascultat luna asta, octombrie, lună a pârdalnicului an al pandemiei păcătoase. Mă rog, unele nu-s neapărat albume. Dar hai să le zicem așa, ca să ne fie mai ușor la socoteală.

Și am zis că, dacă tot fac topul ăsta, de un subiectivism atroce, să fac și cuvenita mișcare să dau și niște piese așa de gust, cum ar veni, din albumele alea. Și, la câteva, am băgat tot albumul, că doar nu dau dintr-al meu, știi cum zic :D

Ok, acestea fiind zise, să lăsăm vorbele scrise și să dăm drumul la muzică. Mă rog, la o combinație între ele, zic…

Locul 1. Hamilton. Muzicalul. L-am ascultat pe Tidal (eu serviciul ăsta îl folosesc). Și i-am dat nota 10. La tot. Dar mai ales la structura muzicalului. La împletirea de stiluri de cântat. La libret. La povestea spus din anumite unghiuri. La compoziții, desigur. Foarte, foate bun. Atât de bun încât… știi cum este să te pui pe urmărit când este proxima ocazie când poți merge să îl vezi live și să vrei să cumperi cât de repede bilete? Aia zic.

Locul 2. Shemekia Copeland – Uncivil War. Doamne, ce blues poate cânta femeia asta… De care nici măcar nu auzisem până acum! Căci am și io minusurile mele bluesistice, desigur. Dar ce album… Deși începe cu cele mai puțin inspirate piese, după aia se declanșează o mitraliere de piese excelente. Știi cum este berea aia de care nu ai auzit și care îți cade pe feng shuiului papilelor ca un curcubeu pe cerul gurii? Aia zic.

Locul 3. Joe Bonamassa – Royal Tea. Ok, știu, sunt subiectiv. Faptul că l-am plasat așa de sus în top nu ține doa de calitate albumului. Care vine și cu piese bune, dar și unele mai așa, să fie acolo. Ci ține în special de faptul că sunt olecuță de fan al stimabilului în cauză. Știi cum este vinul ăla preferat la care te tot întorci și pe care doar pe ăla vrei să îl bei când ai chef? Aia zic.

Locul 4. Corey Taylor – CMFT. Tovarășul Corey se vede că nu a ars-o degeaba pe la Slipknot și pe la Stone Sour. Căci a venit cu un albumaș numai bun de pus pe gingia sufletului. Bine, dacă ești cât de cât rocker deschis la cap spre anumite experimente. Și dacă ești pregătit ca albumul să semene cu ce cântă Slipknot sau Stone Sour așa cum seamănă o petunie cu un tirbușon. Mie fix de aia mi-a plăcut albumul, pentru că e ceva cu totul nou pentru Corey. Sigur că e mai pe melodios și mai pe iubărețisme, așa că multora fani nu o să le placă. Dar io, care-s un păcătos sentimental, zic așa: știi cum e cu o bere nouă pe care o deguști din toți porii și din toate papilele? Aia zic.

Locul 5. Fish – Weltschmerz. Ok, recunosc: încă nu știu dacă să trec albumul ăsta la bun sau la foarte bun. Deși l-am ascultat de două ori. Și cred că și dacă l-aș asculta de încă 879698 tot aș mai descoperi chestii faine la el. Bine, vorbim despre Fish aici (pentru cei care au deschis televizoarele muzicale mai târziu, este vocalistul din perioada superbă a trupei Marillion). Adică nu e că nu mă așteptam. Dar, pe de altă parte, când am dat play îmi era atât de frică să nu fie ceva piezătură de vreme albumul… Știi cum este cu o cramă veche ce scoate un vin nou de nu știi de unde să îl apuci, deși îți place? Aia zic.

Locul 6. Black Stone Cherry – The Human Condition. Mie îmi place rău de băieții ăștia. Au acel ceva care este super-atractiv pentru mine. Am ascultat tot ce au scos până acum. Doar că îmi pare că în albumul ăsta recent parcă prea s-au scremut să placă. Ceea ce nu prea le stătea în caracter. Or fi îmbătrânit și ei… Știi cum este țuica aia bătrână care nu-i chiar așa bătrână dar tu te prefaci că o crezi pe gazda care îți spune că e atât de bătrână? Aia zic.

Locul 7. Armored Saints – Punching the Sky. M-a surprins albumul. Ca diversitate de stil, în primul rând. Bine, prin asta nu zic că au băgat și flamenco sau ceva. Căci tot pe stilul lor cântă. Doar că au alternat foarte bine modurile de luare în primire ale cântărilor, ca să le zic așa. Știi cum este o bere pe care o credeai că nu mai are cum să te surprindă, dar te prinde fix când îți era mai sete și îți cade bine? Aia zic.

Locul 8. Blue Oyster Cult – The Symbol Remains. Din ciclul mică, mică, dar ridică, așa și tătăicii ăștia (deși din trupa veche au rămas doar Buck și Eric; dar ei cântă din 67 și din 69 în trupă, WTF!). Care mi-au administrat un album de hard rock de ăla pentru penstionarii din parc, care dădeau pe vremuri din pleată prin rockoteci. Foarte bine făcut, foarte bine cântat, ce să mai zic, mi-a plăcut la modul corespunzător să mă reîntorc un pic în trecut. Știi cum e berea aia pe care nu ai mai băut-o de multă vreme și, când o faci, ți se rupe dacă e bună sau nu, atât de tare îți place de ce îți aduce aminte? Aia zic.

Locul 9. Robert Plant – Digging Deep: Subterranea. Omul ăsta – istorie vie! – a făcut cam ce a făcut multă lume în perioada asta piezișă de pandemie mizerabilă: a căutat prin sertare și a luat la pilă (uneori la secure…) o grămadă de cântece mai vechi. Și a scos un album. Mă rog, o compilație. Știi cum e berea ai pe care ai băut-o e 9879 dar tot ar mai merge una? Aia zic.

Locul 10. Alicia Keys – Alicia. Recunosc: doamna mea mi-a băgat-o la suflet pe coleguța. Și mi-a băgat-o bine. Adică m-a prins cam cum se prinde scaiul de ceafa berbecului șef al turmei de mioare. Evident că am dat play proaspătului ei album. Are câteva bucăți minunate. Altele, nu prea, în special alea care aduc a RnB, gen care mă rupe în 14 de cât de tare nu îmi place. Știi cum e cocktailul ăla de zici ”hai, bine, dă-l încoace acuma, ce să mai…” și apoi te trezești surprins că îți place? Aia zic.

Restul albumelor nu sunt neapărat în ordine de top sau ceva. Dar nici departe de ordinea aia nu sunt :)) În sensul că, pe măsură ce le ascultam, eu le punem în ordinea în care mi-au plăcut, căci urma să fac topul și am zis să îmi fie mai ușor :D

The Unguided – Father Shadow. Stilul metalcore nu-i de nicio culoare în top la mine. Ca să nu zic mai rău. Dar tocmai de aia mă mai arunc din când în când la câte un album din zona asta. Și, dacă-i cântat de nordici (suedezi în cazul de față), parcă e și mai bine. Dar nu până la capăt… Știi cum e berea aia care e aproape caldă pentru că nu-i aproape rece? Aia zic.

Ledfoot & Ronni Le Tekrø – A Death Divine. Ronni Le Tekrø este chitaristul de la trupa TNT. Că doar de aia am dat play albumului. Despre Leadfoot auzisem ceva, dar nu știam mare lucru (își zice maestru al gothic blues; #BăEjNebun). Oricum, asocierea a fost ca o palmă după ceafă pentru mine gen ”fraiere, bagă o fisă”. Și am băgat fisa. Știi cum este băutura aia din paharul de plastic care se dă la parastase și despre care habar nu ai ce-i, dar simți că e de neam prost să o refuzi și parcă, parcă îți place că ai cu cine să o bei? Aia zic.

Katie Melua – Album No 8. Îmi este super simpatică duduița asta. Și muzical vorbind, dar și istoria ei georgiană și alea, alea. Doar că mai mult de o piesă, hai două, nu pot asculta. Mă pierde. Nu știu de ce. Dar nici nu stau să analizez la modul metodologic. Știi cum e apa aia cu lămâie pe care nici măcar nu știi că o bei, dar o faci ca să treacă timpul? Aia zic.

Bon Jovi – 2020. L-am ascultat cu gura căscată. Și nu îmi venea să cred că, de fapt, nu aveam ce asculta. O lălăială de administrator de scară de blog rămas fără mărunțiș pentru dat rest pensionarei care a venit cu hârtia de 200 de lei. O fredoneală de mulgător de capre sterpe, care se crede prestidigitator. Știi cum e nimicul slab alcolizat pentru că a scăpat cineva 3 picuri de spirt Mona în el? Aia zic. Semnat: un fan Bon Jovi teribil de dezamăgit.

The King’s Singers – The Library vol. 2. Am făcut cunoștință cu gașca asta acapella când mă documentam pentru articolul despre cele 30 de ore de muzică renascentistă, pe care le-am ascultat de parcă ar fi fost butelcuțe de bere proaspătă și gratis. Și mi-au rămas pe radarul muzical, cam cum rămâne insecta pe grila de radiator de la mașină, adică nici nu știi că e acolo dacă nu o cauți înadins. Știi cum e șprițul ăla de care tragi ca să treacă vremea nu pentru că îți place? Aia zic.

Songwriter Mix: Girolamo Frescobaldi. Ok, nu e un album, ci un playlist pe care mi l-a făcut automat Tidal când i-am dat să îmi dea, cum ar veni, piese scrise de acest renascentist târziu, care a prestat conștiincios și consecvent la începutul perioadei baroc, din punct de vedere istoric. Bine, nu-s io mare fan de împărțiri de astea seci (ce, dacă mă apuc io să scriu muzică medievală acum în 2020, mă încadrezi muzical la secolul 14?). Dar ne ajută să nu ne pierdem creierii muzicali ai capului și mai muzical în vâltoarea superbă a tonajelor de muzici minunate scrise în decursul secolelor de această specie fabuloasă, dar cretină, numită îndeobște om. Știi cum este să vrei să asculți la greu ce s-a scris în perioada barocă a muzicii și trebe să începi de undeva? Aia zic.

Devon Gilfillian – What’s Going On. Mi-am luat o mică țeapă cu albumul ăsta. Căci nu știu de unde am auzit eu că e un funk fain. Dă-i pace… E funk mișto cum e Dinamo echipă de Champions League. Știi cum este muzica aia de o auzi la o nuntă când se servesc sarmalele și nimeni nu o ascultă, dar ea tot se aude? Aia zic.

Black Pink – The Album. Ăsta a fost la impuse. Căci aia mică a mea, la 9 ani, cam rupe norma pe K-pop. Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele secolului 21, ăsta este o muzică de sorginte coreeană, care sparge toate recordurile muzicale. Și despre care, desigur, dacă nu ai prunci care să o asculte, ai fi auzit cam cum ai fi auzit despre mertigraztecul lotofobitubinam, adică deloc. Dar așa, io tătic ascultător, care vrea să îi transmită minunii de fete că e pe felie cu ea, am ascultat. Știi cum e vinul ăla făcut în casă, pe care îl înghiți numărând picăturile? Aia zic.

Albume reascultate

Le pun separat, nu le amstec cu cele din top. Nu de alta, dar, dacă mă apuc să reascult orice Rush sau orice Pink Floyd sau orice Judas Priest se duce dracului topul, știi cum zic :))

Marty Friedman – True Obsessions. Una din feblețile mele chitaristice. Îmi place necondiționat. Am ascultat tot ce a prestat. Și e big Like din partea mea. Așa că, din când în când, mă mai dedau la a-l reasculta.

Deep Purple – Abandon. Pentru că mi-a plăcut ultimul album scos de bătrâneii ăștia (:D), am zis să mă reapuc de albumele lor vechi. Și nu știu de ce mi-a venit să îl ascult pe ăsta. Care nici măcar nu este cel mai tare de la ei…

Thunderhead – Killing with Style. O trupă care tare mi-a plăcut în tinerețile mele. Și îmi place și acum când o ascult. Mă rog, reascult. Dar nu îmi dau seama dacă îmi place pentru că mi-a plăcut atunci sau îmi place pentru că e bună…