Nu zâmbiți. Căci recitalul celor de la Scorpions în peștera de la Romexpo poate fi redus fără probleme la aceste cuvinte.

Scorpions a descălecat pentru a n-șpea oară în România, ceea ce mă face să cred că românii încă mai folosesc oala de ciorbă pentru 8 zile și pâinea ținută 2 săptămâni la congelator. Iar în sprijinul afirmației mele vine și prezența unei alte trupe pe meleagurile noastre dragi, și anume Anathema, care mai are puțin și primește cetățenie. Dar să trecem de asta.

Ceea ce am văzut pe scenă a fost o amintire a vremurilor în care Scorpions era trupă. Ca orchestrație, Scorpions reușește să nu scârțâie încă. N-am auzit vreun pasaj distrus, așa cum am auzit la multe dintre numele pe care am reușit să le văd la București. Însă Klaus Meine își asumă din plin partea cu scârțâitul. A rupt în două câteva note, a făcut triluri ca Mihai Trăistariu pe alte pasaje însă, trebuie să recunosc, a avut măcar experiența scenică de a repara lucrurile din mers.

Pentru mine, Meine este principalul argument al faptului că la ușa trupei bate pensia. Al doilea este că show-ul a scăzut mult în intensitate, iar cei mai tineri componenți ai trupei, Pawel și Kottak nu pot căra după ei tuburile de oxigen necesare celorlalți, pentru că au și ei treburile lor. Mai ales Kottak, a cărui experiență și formă i-au permis un solo de tobe cu mult peste prestația totală a trupei în materie de energie.

Setlist-ul nu a fost deosebit față de ceea ce se aștepta de la Scorpions. Au fost și piese de dat din pleată, deși să fim serioși, datul din pleată pe stilul trupei are limitele sale, și au fost și piesele consacrate de către casnicele neîmpărtășite și hipsterii timizi, alea care merg direct la suflet și udă automat ochii. Sau tamponul. Per total, un angrenaj bine dozat de tot ceea ce a oferit Scorpions de-a lungul anilor.

A fost, practic, recitalul care mi-a spus că dacă Scorpions vrea să facă o treabă bună și să rămână cu adevărat în istorie, trebuie să o facă acum. Nu-i nici o rușine, pe bune, ba din contră, mi s-ar părea rușinos să anunțe a nici ei nu cred că mai știu câta retragere și să continue în forma în care au făcut-o la Romexpo. Este timpul. Peste puțin timp va fi prea târziu și va deveni din ce în ce mai jenant.

Despre locație nu am multe de spus. Doar că am înghețat de mama focului pentru că ușile au fost lăsate larg deschise și, normal, s-a făcut și curent. Mi-am lăsat haina la garderobă și am fost tentat să o iau de acolo pentru că o helancă și un hanorac nu făceau față temperaturii din zonă. Apropo de garderobă, suntem o țară bogată. 5 lei/haina și 15 lei/rucsac, explicația pentru cel din urmă fiind că este un „obiect voluminos”. Voluminoasă trebuie să fi fost și suma băgată în buzunare de cei care au operat garderoba, de vreme ce nu am văzut să se elibereze vreun bon fiscal sau ceva asemănător. E România, lasă, merge. După aia ne plângem de buget.

Berea, adică acea formă buvabilă de detergent aferentă mai tuturor concertelor, s-a găsit la 7 lei/pahar, preț deja consacrat anul acesta pentru evenimente de gen. Desigur, nu au lipsit floricelele urât mirositoare și, de asemenea, noua minune destinată mațului de rocker: hotdog-ul. Pentru că de aia se vine la concert, să bagi hotdog și să cadă toate alea din el pe hainele celorlalți. Să nu cumva să mănânci înainte acasă, roachere! Plus veșnicii imbecili care pozează la foc automat și filmează cu tableta. Pentru că da, cineva trebuie să stea cu mâna pe sus până te decizi să-i dai peste ea.

Deschiderea recitalului a fost asigurat de o trupă românească. Nimic deosebit. Niște majorete cu țâțele zburând din sutien, un domn care-l imita pe Cristian Minculescu, ceva mai târziu un alt domn, coleg de serviciu al primului, care-l imita pe Freddie Mercury, niște piese leșinate de foame, public chinuit la nesfârșit să urle alături de trupă, deși pe piesele alea nu se putea face așa ceva nici de plictiseală și un salut de gen „Bună seara, bine v-am regăsit, dragi prieteni”. Aha, cum să nu.

BogDan over.

Ne auzim de la următoarea cântare.