Ca rocker bătrân și pe alocuri simpatic ce mă aflu, am așteptat ultimul album Megadeth cu imensă nerăbdare. Dar cu una cam parșivă, ca să îi zic așa. Pentru că, pe românește spus, dacă și ăst ultimul album era așa de slab ca ”Thirteen” și ”Super Collider”, apoi cred că nu îl mai așteptam pe următorul. Căci, nu-i așa, faptul că te numești Megadeth și că îl ai ca șef de tarla pe Mustaine nu înseamnă că noi trebe să stăm ca îngerașii și să îți așteptăm mustul fecund al creativității sau ceva, iar tu să nu livrezi calitate. Căci, cum ziceam, cele două albume dinainte de ”Dystopia”, cum se numește cel scos pe 22 ianuarie 2016, au fost slabe rău.

Spre imensa mea plăcere (vă jur, am oftat din toți rărunchii și am rânjit masiv fasolea) ”Dystopia” este un album foarte bun (l-am ascultat pe Zonga; acolo a apărut mai repede decât pe Tidal cu câteva ore…). Zic asta nu comparându-l cu celelalte două, de care am amintit, ci categorinsindu-l în sine, cum ar veni. Este un album foarte bun, zic din nou. Și încerc, folosindu-mi umilele puteri, să vă spun și de ce mi se pare așa.

Să începem cu of-ul meu cel mai mare în ceea ce privește Megadeth după ce a plecat Marty Friedman. V-ați prins: chitaristul. Toți chitariștii pe care i-a folosit Dave Mustaine (cuvântul ”folosit” are perfectă legitimitate pentru cei care știu ce dilimandros poate fi Mustaine; ceilalți trebuie să mă creadă pe cuvânt) m-au dezamăgit. Nu le dau numele acum, sunt chiar chitariști beton, chiar mă dor buricele degetelor să îi fac de telecomandă. Doar că în ”ciorba” mustaineeană a la Megadeth nu s-au potrivit. Sau, cel puțin, asta este părerea mea.

Dar Kiko Loureiro (fost Angra, pentru cei mai neinițiați) rupe norma pe ”Dystopia”. Îmi place la marele fix! Din punctul meu de vedere este cel mai megadethian chitarist pe care l-a avut trupa. Of course, după imensul, mărețul, de-a dreptul celestul Marty Friedman (una din feblețile mele muzicale, ce vreți…). Kiko se potrivește perfect în mecanismul dement (zic cu oareșce admirație cuvântul ăsta când îl asociez cu Mustaine) gândit de Dave pentru acest album.

Părțile sale de chitară sunt piese în sine în unele moment. Iar dialogul chitaristic pe care Kiko îl are cu Dave mi se pare cel mai inteligibil, dacă îmi permiteți să zic așa, de la – din nou… – Marty încoace. Pe scurt, Kiko rulllzzzz pe acest album.

În ceea ce privește prestația lui the big kahuna Dave Mustaine pe album – mă refer la voce aici – mă bucur că i-a venit mintea la cap. Nu insistăm asupra chestiunii, cei care cunoașteți istoria trupei știți de anumite sforțări ale sale (unele ridicole, jur…), iar cei care nu sunteți familiarizați cu nebunul oricum nu aveți termen de comparație, așa că o lăsăm așa :))

Compozițiile, pe parte muzicală, sunt foarte bune. Aproape toate. Dar și alea care nu sunt beton, îl au pe Kiko și asta le rezolvă, până la urmă. Ce vreți, v-am spus că mi-a plăcut Kiko foarte tare :)) Pe partea de versuri, cred că Dave și-a adus aminte că a devenit celebru nu fiind democrat și pașnic și credul, ci bătând la ușa Asociației Conspiraționiștilor Amatori sau ceva :)) Pe mine multe versuri m-au lăsat rece. Iar unele m-au făcut să mă strâmb. Noroc cu muzica, vă zic io…

Vă recomand la maximum acest album. Care pentru mine este o bucurie. Care bucurie se poate traduce cam așa: ȘI-A REVENIT MUSTAINE, BĂĂĂĂĂĂH! :D

În #CatalogulDeAlbume, ”Dystyopia” primește nota 9 dat cu un subiectivism de-a dreptul atroce. Mă înțelegeți, așa cum stă bine bloggerului.

https://youtu.be/7MRtdd3tXI4