Anca se uită speriată căte noi, în timp ce intrăm în camera din fosta clădire a pichetului grăniceresc din Hilişeu Horia, judeţul Botoşani. Spune cu glas pierit „bună ziua”, în timp ce îl strânge la piept pe cel mic, de câteva luni. Se uită de la unulla altul, aşteptând să îi spunem cine suntem şi ce vrem de la ei. Când află că suntem împreună cu cei de la Salvaţi Copiii, se relaxează şi ne zâmbeşte „poftiţi, poftiţi, luaţi loc”. Nu trebuie să ne mai spună nimic. Ştim deja ce a crezut: că venim să îi luăm copiii.

Pichetul este o clădire aflată în marginea satului, aproape de graniţa cu Ucraina. Aici stau, la grămadă, 9 famillii cu 27 de copii. Anca şi Ionuţ au 4 copii. Au avut şi o fetiţă, care a murit la vârsta de 4 ani. Asistenta socială care ne însoţeşte ne spune că fetiţa a suferit de neuroblastom şi că nu a mai putut fi salvată, deşi părinţii au încercat din răsputeri.

„Ne-am cheltuit prin spitale toţi banii pe care i-am avut strânşi ca să ne luăm casă, dar ea tot a murit; aşa a fost să fie, aşa a vrut Domnul”, suspină Anca, în timp ce îi aranjează căciuliţa celui mic, pe care îl ţine în braţe. O întrebăm dacă ceilalţi copii sunt bine. „Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine toţi, nu avem probleme. Doar Antonio are ochiul strâmb, dar o să strângem bani de operaţie şi doamna doctor ne-a spus că o să fie bine”, spune Anca. Ne aducem aminte că doamnele de la Salvaţi Copiii ne-au povestit pe drum încoace depsre Antonio, cum i-au cumpărat ochelari, care să îl ajute să îşi corecteze strabismul.

O rugăm pe Anca să îl cheme pe Antonio. „Staţi să văd pe unde e”, ne răspunde ea, „că e copil şi aleargă toată ziua pe afară”. O trimite pe una din fetiţele de lângă ea să îl aducă.

„Ne ajutăm unii pe alţii, că altfel cine să ne ajute?”

Între timp apare şi Ionuţ, soţul. Ştia de ce venisem, aşa că ne salută zâmbitor. Îl întrebăm cum se descurcă pe partea cu banii. „Ehe, e greu, foarte greu. Eu am fot bolnav de TBC, am stat multă vreme prin spitale, dar acum sunt bine. Numai că nu mai sunt cel care eram”, ne spune el oftând. În sezonul de ciuperci, face cam 50 de lei pe zi, vinde tot ce culege prin sat şi, când are cu ce, se duce la piaţă în Dorohoi. În rest, mai prinde rar de tot prin sat câte ceva de muncă, dar nu mai mult de 4, 5 ori pe lună. „Am fost trei săptămâni în Prahova, la cules de vie şi am venit de acolo cu 6 milioane, dar banii s-au dus repede şi acum iar nu avem nimic în afară de alocaţiile copiilor”, ne spune el.

Aflăm că, înainte de a descoperi că fetiţa lor, cea care a murit, este bolnavă, şi-au cumpărat o căsuţă. „Ne-am băgat la rate”, ne spune Ionuţ, „am plătit până ce nu am mai avut bani, că i-am cheltuit pe toţi cu fetiţa şi am pierdut casa, că nu am mai avut cu ce să plătim ratele”. Ar mai fi avut nevoie de 3.000 de lei şi casa ar fi fost a lor. Dar aşa…

A încercat să îşi găsească de lucru în Dorohoi. Ne face calculul: „am găsit doar cu 6 milioane pe lună; drumul până acolo şi înapoi mă costă 3 milioane, câte un pic de mâncare să am cu mine iarăşi 1milion, păi io cu ce rămân să aduc acasă? Aşa mai bine mă descurc aici,stau şi cu copiii”, zice el.

Îl întrebăm de ce crede că e important să fie alături de copii. „Păi cum să ne descurcăm altfel? Cine să aibă grijă de ei? Că nevasta nu se poate ocupa de toţi”, spune Ionuţ. Plus că mai are grijă, din când în când, şi de copiii celorlalte familii din Pichet, atunci când bărbaţii mai găsesc câte ceva de muncă şi trebuie să plece. „Ne ajutăm unii pe alţii, că altfel cine să ne ajute?”, oftează el. Dar avertizează că o să fie o „adevărată babilonie” în Pichet atunci când o să crească cei mici şi că în câţiva ani nu o să mai poată sta toţi aici.

„Să fim şi noi ca toată lumea”

Ionuţ vrea să îşi ţină toţi copiii la şcoală. Pentru că, spune el, fără şcoală nu au nici o şansă. Nu ştie cum se va descurca atunci când cei mari o să meargă la „profesională”, dar speră că până atunci să se implice şi primăria să le dea câţiva ari de pământ pe care să îl muncească. „Nu mi-e frică de muncă, dar dacă nu am ce să muncesc, eu ce să fac, unde să mă duc?”, ne întreabă el.

Apare Antonio. Cu un zâmbet mare pe faţă, şmecheresc. „Măh, pe unde umbli? Uite că vor domnii să vorbească cu tine”, râde Anca. Îl întrebăm pe Antonio unde îi sunt ochelarii. Dă din umeri şi evită răspunsul. „Nu vrea să îi poarte, zice că e batjocura colegilor”, ne spune Anca. Ionuţ se ridică şi merge să ia ochelarii. Erau agăţaţi într-un cui lângă fereastră. Nu îi văzusem când am intrat. Îi întinde lui Antonio, care se strâmbă, dar şi-i pune pe ochi. Îi spunem că îi stă foarte bine şi că să nu îşi mai asculte colegii când îl batjocoresc, pentru că ei nu au ochelari aşa frumoşi.

„O să facem cumva să găsim bani pentru operaţie, să fie şi el ca toată lumea”, spune Ionuţ. Şi ne dăm seama că aceasta este, de fapt, dorinţa multora dintre cei care se găsesc în situaţia lor. A fi la fel ca toată lumea. O lume care doar din când în când îşi aduce aminte că ei există şi că trebuie ajutaţi. O lume în care Antonio încă nu este pregătit să intre. Încă…

Notă: Reportaj realizat la iniţiativa GSK, în cadrul campaniei „În Compania Oamenilor Buni”, în parteneriat cu Salvaţi Copiii România. Fotografiile aparţin lui Bogdan Baraghin.

Din aceeaşi serie:

Odată şi odată o să se termine cu răul ăsta din lume…

Povestea unui copil pentru care Moş Crăciun a venit de la groapa de gunoi

La tati e mai bine, el nu mă bate niciodată

Ştiţi cât este de important că există cineva în lumea asta care se gândeşte la tine?

Uite unde am ajuns, nu vreau să ajungă şi copiii ca mine